Doamne, ce cer uscat s-a așezat pe fruntea omului sărac,
Pînă la oase dezbracat, fără urmă de-o lacrimă sfîntă de colac,
Lucruri efemere, etichete cu sume, pe-un covor cu nuiele nimeni nu țese dragostea ,
Unde suntem acum? Păunescu așteaptă să mai vorbim fără scrum, pacostea.
Dacă aș astepta ploaia ca o binecuvîntare amară, cu picioarele în pămînt și cu sufletul afară,
Colo în margine de sat, ai să mă vezi. Tu, Păuneascu doar pe tine te-aștept.
N-am nici un zid, nici o poiană, nici refugiu care mă tot cheamă,
N-avem poezie,nici părinți lăudati, n-avem iubire între ei și frați.
Soare, nui soare, patria nui. A murit și Vieru,nici Eminescu nui.
Ziduri din beton să nu fim supărați, ne asigurăm viața ca un păcat.
Și toate sunt trecătoare, nici viață mai că nui,
Dacă aici e invidie, colo nici dragoste de pui.
Săraci pînă la oase, săraci fără Dumnezeu,
Dacă am murit poeții, au murit și un zeu.
Cenușa
