Uncategorized

Doar o picătură.

___drop____by_matthewpoland-d32g3n8

Liniște în camera de-alături , doar niște picături care au rămas de dimineață .Urmăresc cum fiecare picătură are să îmi spună cît de singur aș fi .Tăcerea este substanța cu care pămîntul omului își îmbracă haina.Astfel avem un fel de scuturi, niște săgeți mai dureroase. Niște munți , niște gînduri și niște iubiri efemere.Puțină putere pentru că suntem incapabili să vorbim ore în șir , la apus și la răsărit , să vorbim despre ce existență se află în inimile noastre.Nici măcar nu ne uităm, oamenii nu se uită , ei numai vorbesc despre asta.Dintre miile de puncte uitate la orizont, nici jumate nu ar vorbi că sunt uitați. Doar o picătură de tăcere . ne-ar lăsa singuri ca niște licurici care luminează fără nici o umbră. Rămînem singuri și bolnavi, fără ajutor. Credem că astfel mai construim ceva în caracterul nostru , dacă suntem mîndri și nu ne vorbim , dacă iubim și nu spunem .Avem o singură întrebare retorică în ale noastre vene, de ce-aș fi primul , de ce-aș fi refuzat . De ce ? Pentru că suntem mai mîndri decît s-ar părea că știm , și de multe ori dacă avem nevoie , mai taiem niște rădăcini de la noi , niște putere.

Dumnezeu ne iubește chiar dacă noi uităm să mai vorbim cu el, chiar dacă îl refuzăm de-o mie de ori.

Cînd ar veni ploaia după război ? Măcar o picătură de ploaie , căzută într-un strop de dorință , într-o liniște prăfuită , într-o singură căsuță subterană ,căzută între oase , între niște suflete .

O singură picătură de ploaie , ar fi îndeajuns să îmi curățe rugina dintre oasele sufletului meu.Mi-ar liniști alarma garanției mele, și mi-ar înlătura eticheta vieții mele.

Doar o picătură de ploaie , ar salva tăcerea asta neîntreruptă dintre oameni.

Uncategorized

Întreabă-mă , tu toamnă .

autumn_girl_by_ninjatic-d5ghjamÎntreabă-mă tu toamnă cum mai trăiesc pe pămînt ,

Chiar dacă scuturată sunt ca o frunză , de vînt.

Întreabă-mă dacă mă doare atunci cînd nu dorm,

Dacă pot sau nu să mai fiu om.

Întreabă-mă de ce te-am așteptat în gară,

De ce dacă plouă sau frig , iar eu stau afară ,

Și cum să iubești într-o astfel de formulă,

De doi ani sau de-acum o lună ,

Întreabă-mă ce mănînc la prinz sau la cină,

De ce plîng în noapte ,și cine are vină ,

Sau dacă mi-e frig , și acel rece ,

N-am mai gustat cuvîntul care trece .

Întreabă-mă de mi-e dor sau amorțită sunt ,

Dacă am iubit, sau dezamăgită pe-un pămînt,

Cheamă-mă la ale tale seminare,

Întreabă-mă să-ți răspund ce mă mai doare .

Întreabă-mă așa cum nu mă întreabă nimeni,

Te simt lîngă mine și în ale mele vene.

Uncategorized

Help me .

the_rope_by_nataliadrepina-d74dcdyAruncă-mi niște strune de chitară să pot să îmi ung rănile deschise , niște aer de-al tău să îmi spăl plămînii pe jumate morți , niște picături de rouă să îmi curăț buzele atît de uscate. Da , aruncă-mi niște clape de pian , dacă tot le-ai învățat odată ,niște struguri de poamă să îmi amorțesc durerile de dimineață . Aruncă niște clepsidre să număr încă cît chin se scurge din ființa mea.Niște telefoane , mesaje să îmi tulburi indiferența, sau niște insomnie peste zi . Niște funii,niște aplicații, niște sinucidere de-a ta, aruncă colo într-un colț din camera cu pereții albi.Aruncă-mi niște picioare că m-au paralizat cu diagnoza asta, să mă ridic și eu din pat, că uite mă așteaptă colo în pămînt , sau niște glasuri puternice ca să pot să strig pînă la măduva spinării , să le mai spun a cîta oară , că uite mă mănîncă o boală.Aruncă-mi niște foi albe, sau de-o culoare diferită ca să mai scriu cît mă țin aicea.Aruncă-mi niște bani , sau stai nu îmi arunca , chiria aici e asigurată. Aruncă-mi niște poezii citite, niște ocupații peste zile.Și m-ai aruncă-mi încă o toamnă , una .

Oare de ce mi-ar trebui încă o toamnă ? Ești nebun ,ar fi un an. Încă un an .

Aruncă-mi niște liniște,niște bucăți de lumină.Atît de mult , aș vrea să le văd.

Uncategorized

Murim.

necklace_by_nataliadrepina-d74deaeSe moare des , atît de des pe pămînt ,

În praful de aer , ce circulă printr-o moleculă de timp ,

De ieri o vară și-a strîns existența în gînd,

Și iarba se scutură în jos , fără mit .

Acum un pom îi tăiat pentru foc,

Și furnica la fuguță , n-a avut noroc .

Ori vîntul grăbit, sau rîndunica neatentă ,

I-a strivit cuibul cu cei patru pui,și tatăl impotent ,

Un cîine flămînd , are să moară ,

Iar azi am văzut , un vecin bătrîn de aseară.

Se joacă țăranul cu calul epuizat ,

A murit pînă în zori , astăzi au aflat .

Și mama lui bolnavă la țară ,

A murit în ambulanță de cancer pulmonară ,

Și-un șarpe pedepsit că a fost în ogradă ,

I-au tăiat capul , fără să mai vadă .

Pădurea e o alarmă pentru foc ,

Albina a murit fără potop ,

Ieri seara un fluture m-a speriat,

Iar broscuța din neatenție , am călcat .

Rutiera grăbită dincolo de viteză.

În vînt, colo pe stradă i-o fetiță cu capul strivit , pe zebră ,

Calea ferată de acum e un fleac ,

Un tren în minutul cînd ai trecut tu , a aterizat .

Frunza de toamnă încă nui uscată, ruptă ca un element pentru o poză ciudată ,

Miroase a flori rupte din grădină,

Și nici iepurașul îmbolnăvit n-are vină ,

Se chinuie spre seară o mamă să tot nască ,

Iar adolescenta dimineață avort să facă ,

Supraviețuire de dincolo de stradă pînă încoace ,

Alții se sinucid ca pe niște capace ,

Murim de suflete rănite,

De maladii neprevenite.

Un secol bolnav , mirare neînțeleaptă ,

Mai morți decît toți ,murim ca altădată.

Uncategorized

De ce-aș fi eu ?

autumn_fatigue_by_nataliadrepina-d6u7ffx

Din cele mii de puncte văzute de la orizont , pe pămînt ,

Eu aș fi singurul punct ce-ar purta în spate cea mai nesățoasă maladie a timpului.

Sunt nebun ? Mai nebun de boala pe care o am eu , și nu o găsesc ei nici în gind .

Sunt bolnav ? De ce-aș fi eu din cele mii de furnici tîrîte pe țărna sufletului .

S-a dovedit vrednic că sunt doar eu , surîsul vostru pe sîngele meu ,

Surîsul meu că n-aș fi numai eu , pe evadarea unui leu .

Abia am ajuns un pic să ne mîndrim , de boala veacului care se tot moare,

Prin pereții uscați , prin țesuturi anormale , ne tîrguim cu compătimiri și jale.

Noi suntem pămîntul ,încă demult bolnav ,nici o pastilă și nici un praf,

N-ar ajuta în secolul care vine,o planetă părăsită ,cît nici nu se cuvine .

De ce-aș fi eu bolnavul singuratic , înăbușit cu insuficiența inumană,

Suntem bolnavi pînă la oase, dar ne mîndrim cu această rană .

Evoluție ciudată a omului de secol , e crescută boala fără de un vector .

De ce-aș fi eu bolnava cu prenume , care n-a răcit niciodată pe bune,

Rămășița oaselor nespălate. Suntem bolnavi cu toții , ca la carte .

Mai pierduți printre numere colorate, doar struna de chitară ar putea să ne scoată ,

Mai bolnavi decît o lume de războaie, cîini mai răi îmbrăcați în oameni,

Și mă îndoaie ,mă usucă ,mă tulbură în noapte ,

Sunt bolnavă eu, caci sunt pe aici , pe aproape.

Uncategorized

Bolnav de cancer.

1306245488_isolation_by_lloveandsqualor-d21rpys

Dar cum o simți ca o diagnoză de alarmă ?

Într-o ambulanță de la oraș sau de la țară !

Timpul îți numără zilele , pe-un calendar cu o singură formulă,

Oare există un bine pentru sufletului tău cu chip de lună ?

Pastile amorțite, comode printre oase ,

Țesături rupte. Și-o singură Garanție falsă !

Îți schimbi camera cu cele patru fețe ,

Palatul de acasă , povara ta de viețe .

Și albul de acolo un pic plictisitor , cu negrul de culoare pe-o diagramă  ,

Și parcă ai putere de-a nu vorbi acum,

O singură mîngîiere , de cîte cinci luni .

Îți putrezesc ființa ,de pe un pat sau altul ,

Oare dacă aplicăm dorința , ți-ai ridica și patul ?

Absența de la școală te chinuie într-ună,

M-aș duce de dimineață,m-aș duce și acuma .

Mă chinuie și timpul ,mă chinuie și ăștia ,

Chiar dacă le tot strig că îmi pierd acum și nota ,

Dar uite că nu le pasă , tu mamă ia-te uită ,

Am nota tare proastă , absența mă usucă ,

Aș învăța acuma , puterea doar să îmi aducă .

Și dacă aș putea acum să mai răsuflu ,

Îmi sunt nopțile aprinse de-o insomnie sîngeroasă.

Mă doare ființa pînă la cea mai mare țesătură aleasă ,

Astăzi încă o dimineață .

Ostenită să mergi printr-o lume aiurea,

Să le tot explici cei mai dureros pe întreaga lume,

Ca să confirmi la facultate că ești bolnav,

Trebuie să mori , sau încă o dată să cazi.

Certificate rupte pe ultimul pat de spital,

Nui garanția lor , de fapt .

În registrul lui Dumnezeu , vei avea absența pe pămîntul tău.

Aș putea să strig,să mă audă toată lumea ,

Să se roage , cei ce zic că nu mai pot ,

Cei care au tot , sănătate , lot .

Rugați-vă acum lui Dumnezeu ,

Purtați-vă cu grijă de cel mai mare zeu .

Uncategorized

Diagnoză !

hellguard_general_by_balaskas-d7yvub6

Maladia secolului înăbușit de neîncredere totală,

Te-ar lăsa bolnav încă din pragul de la școală,

Ciudată comparație,complexă și rară ,

Un medic la oraș și cel de la țară .

Înțeleptul de-acum e o rasă rară , frumoasă și paranormală ,

Căutăm soluții, formule și un răspuns ,

Adevărul inexistent , oare îi de ascuns ?

Cutremur de analize, și un sînge ciudat ,

Nimeni , nimic de-o lună n-a mai aflat,

Te-ar hrăni cu pastile de-o amorțire totală ,

Așa ne învață încă de la școală .

Atenția lor ar fi explicată , dacă am dat o pîine luată,

Și pierdem răbdarea conștiinței umane,

Dacă aș muri , aș afla ce mă doare ?

Te alungă de aici ,încolo pe spate,

Îți dau întervaluri de zile necalcultate,

Te omor ei , și unu te învie ,

Îți i-au organismul ca pe-o chirie ,

Te țin ore în șir sub cabinete nenumărate,

Siguranța aici e o cameră aparte,

Și nimeni nu ți-ar spune , ce diagnoză să-ți pună ,

Nici o garanție , e ca un fel de glumă .

Uncategorized

Don’t give me up .

AuTuMN____by_day_light

Noi știm că murim în fiecare zi , murim de-o maladie care ne scutură ca pe niște covoare demult uitate și prăfuite. Noi știm că suntem prăzile unor priviri, și mai știm că noi zi de zi omorîm iubirea. Dar noi nu știm , cît de dureros e să trăiești fără ea sau să mori ? Urmărim zi de zi filmele vieții noastre, și uneori recunoaștem că nu mai trăim.

Mi-e frică că mor și eu . 

Eu știu că stelele îmi numără zilele pe pămînt, dar oare ce este mai mortal decît o iubire moartă ? Pot să mor cu ochii închiși, dar nu mi-e frică decît să te zăresc într-o zi, între minutele numărate pînă la tine. Nici pustiul nu îmi va înghiți tăcerea, nici strunele de chitară nu mă v-or gusta ca pe-o pastilă amorțită, nici soarele nu îmi va dărui căldura.Doar luna , doar ea , va ști că sufletul meu acum se ridică spre cer.

Îngerii îmi păzesc zilele în care mă tîrîi la pămînt de boala care mă mănîncă, oare n-ar fi mai frumos să mă cheme ușor ? Chin.Privesc stelele ca pe niște suflete încă vii, acolo aștept și căderea mea. Fără suflare rămîn printre oameni, mă sufoc și rămîn ca o frunză într-o toamnă uitată, doar că aștept să tot cad pe-un pămînt fără oameni. N-aș avea nevoie de mila cuiva, aș fi putut să spun de la început, am nevoie doar să mai scriu înaintea mea, să scriu înaintea durerii mele. Aș putea să te rog să nu mă mai lași în nopțile în care îmi amorțesc venele cu pastile, sau îmi droghez insomnia, aș fi putut să te rog să nu mă lași atunci cînd ființa mea tot cere un final de ajutor, să fii aici cînd nu pot să mănînc , sau cînd vreau pur și simplu să închid ochii. Dar ce-ți pasă ție de moartea mea ? Ți-aș fi putut spune , de viața noastră că e  atît de ciudată și nu așa cum am visat-o , dar știu că visurile oricînd devin realitate, important e să dormi dacă poți. Aș fi putut să fiu mai plictisitoare decît crezi, mai urîtă decît m-ai fi văzut, mai vie decît pot să fiu. Dar nu eu am pus diagnoza.

Aș fi putut să îți scriu la infinit, ca un cerșător . Dar n-am să o mai fac, e nedreaptă viața cu noi ? 

Aș fi putut să te rog , să nu mă lași niciodată . Niciodată. Dar pentru ce , acum au venit îngerii la răsuflarea mea ?

Murim în fiecare zi , apoi uităm că suntem morți. Ne uităm jalnic unul la celălalt și plecăm în pasul nostru grăbit.Ne chinuim din vina noastră. Și rămînem la fel de bolnavi. La fel ca toamna vieții mele.

Și nu mai știu , cum e mai bine , să simți pas cu pas , seară de seară că bolnavul din tine moare ? Sau să mori într-o zi ? 

Aș fi putut să te rog , să nu mă mai lași ….dar te-am lăsat eu cu moartea mea ! 

 

Uncategorized

“Amorțit de toamnă”

shine_by_ineedchemicalx-d7xp7wbNiciodată timpul nu ne va ierta, așa i-am spus. Și am plecat de lîngă ea. Mi-am strîns bagajele, frîntura am luat-o și pe ea cu mine.Dar oare va ști cineva ? Că acolo unde am lăsat-o nui nici o mătase de linie pe harta lumii însemnate.Dacă m-ai fi crezut că am vrut de atîtea ori, să o i-au cu mine, fără să mai închid ochii.

– Lasă-mă aici, mi-e sufletul sufocat de razele luminii care mă orbește într-una, din tristețea de lună , eu mi-am făcut lacrimi care nu am puterea să nu le mai plîng. A venit toamna, amorțită iar sunt.

N-am mai regăsit-o nici printre șoapte, nici măcar printre privirile care le tot caut să le văd, n-am găsit-o nici dincolo de periferiile străzilor noastre. Dar oare am căutat-o îndeajuns? Eu maleficul de mine, infidelul și zburătorul alarmat. Totuși eu de cînd cutreer lumea, pămîntul ăsta rotund și pătrat, ciudat. Totuși, eu n-am mai găsit ca ea, în ochii ei triști și împietriți într-o privire senzuală, aproape culeasă din marea albastră, n-am găsit atîtea lacrimi ca roua rece, nici furișuri de zîmbet în care îți cutremură ființa toată. N-am mai văzut ca însăși natura să se trezeasca la pasul ei, ușor.Și de cîte ori caut, n-am mai găsit o altă privire care să admire cerul, așa ca a ei. Magnifică,inexistentă,ciudată,moartă ? Ce etichetă să îi pun, sau dacă aș putea să îi atribui așa ceva. E ca o strună de chitară care mă îndoaie și mă întărește, ori de cîte ori o zăresc, ca o picătură de roua care mă trezește din somn. o vioară atît de tristă și gingașa.Mirosul ei din miile de flori, incomparabil.Și trupul ei încolăcit de suflet, limpede și pur ca un nufăr neînflorit încă.Rămîne o lună încununată cu stele, dar la fel de tristă.Se leagănă pe stînca cea mai înaltă,viața i-se pare o moarte încontinuă.Iar lacul din privire,oglindă sufletului ei ,atît de specială. Dacă ai asculta-o , ar cădea toate frunzele din copacul tău. Căci ea, e o  toamnă întreagă.Îmi spui că ai căutat-o, acum ? Ai lăsat să treacă ca o ploaia rece, ți-ai luat umbrela, de frică să nu o mai vezi.

Dumnezeu i-a pus etichetă, de cîte ori va veni toamna, de atîtea ori vei cutremura, o vei simți fără de-a o putea atinge, ea va fi toamna ta.  Amorțit de toamnă ești, pînă la oase, o ții de mînă, iar fumul care se scurge din venele tale, ele îți v-or arde sîngele din suflet.