Liniște în camera de-alături , doar niște picături care au rămas de dimineață .Urmăresc cum fiecare picătură are să îmi spună cît de singur aș fi .Tăcerea este substanța cu care pămîntul omului își îmbracă haina.Astfel avem un fel de scuturi, niște săgeți mai dureroase. Niște munți , niște gînduri și niște iubiri efemere.Puțină putere pentru că suntem incapabili să vorbim ore în șir , la apus și la răsărit , să vorbim despre ce existență se află în inimile noastre.Nici măcar nu ne uităm, oamenii nu se uită , ei numai vorbesc despre asta.Dintre miile de puncte uitate la orizont, nici jumate nu ar vorbi că sunt uitați. Doar o picătură de tăcere . ne-ar lăsa singuri ca niște licurici care luminează fără nici o umbră. Rămînem singuri și bolnavi, fără ajutor. Credem că astfel mai construim ceva în caracterul nostru , dacă suntem mîndri și nu ne vorbim , dacă iubim și nu spunem .Avem o singură întrebare retorică în ale noastre vene, de ce-aș fi primul , de ce-aș fi refuzat . De ce ? Pentru că suntem mai mîndri decît s-ar părea că știm , și de multe ori dacă avem nevoie , mai taiem niște rădăcini de la noi , niște putere.

Dumnezeu ne iubește chiar dacă noi uităm să mai vorbim cu el, chiar dacă îl refuzăm de-o mie de ori.

Cînd ar veni ploaia după război ? Măcar o picătură de ploaie , căzută într-un strop de dorință , într-o liniște prăfuită , într-o singură căsuță subterană ,căzută între oase , între niște suflete .

O singură picătură de ploaie , ar fi îndeajuns să îmi curățe rugina dintre oasele sufletului meu.Mi-ar liniști alarma garanției mele, și mi-ar înlătura eticheta vieții mele.

Doar o picătură de ploaie , ar salva tăcerea asta neîntreruptă dintre oameni.