Te-am zidit printre șoapte și amintiri culese,
Ți-am zidit o lună , seara mama tot mai țese,
Mi-am pus în gradină o floare albastră,
Te aștept în amurg , zi de zi la fereastră,
Mi-am împarțit viața pe scrisori ,
Mi-am cules din suflet plînsete și ploi,
Am tăcut într-una cînd n-am fost iubită,
Doar ca să învaț , a ta tăcere nemărginită.
Mi-am lăsat și viața printre mari ruine,
Am stat și flămîndă,chiar și fără pîine,
Te citesc nesățoasă, în cele mii de secunde,
Doar ca să te aflu aici,pe pamîntul cu unde.
Cred în infinita , viața ta de secol,
Cred în nemurirea genului cu vector,
Dacă pentru lume tu ești în mormînt,
– Eminescu ,  Lume , n-a murit nici în gînd !

Te-am căutat prin munții de steclă,prin fumul din mașini ,de lux,
Te-am căutat din primăvară,dar lîngă tine , n-am ajuns.
Și doar cînd ploaia mă dezbracă , îmi ung oasele cu atît potop,
Te-aș chema a cîta oară,doar la tine să mă întorc.
Mă roade glasul și privirea,mă roade viața mea de chin,
Încerc să fug ca risipita, să caut și să nu suspin,
E greu să vezi cum moare viața , a ta , a toamnei tale reci,
Iar tu fugară să te afli, printr-un hoceag de fum , petreci .
Te întreabă iarba , cînd mai vii , să o admiri neînsetat,
Și mama te-așteaptă într-una, lîngă un geam vechi și căutat,
Te întreabă și bunelul în poze, de el tu îți mai amintești ?

Și dacă te-ar întreba și tatăl,tu astăzi pe unde ești ?
Pierdut.Al tău veac cu maluri dure, încă o toamnă fără legi.

Nu ai puterea să simți tăcerea,și nici pe ea să o dezlegi.
-Și dacă ați ști , cît mă mai doare , această îmbătrînire grea,
Cît mă ustură o jale,de lîngă ochi și pe podea.
Să scriu în veșnicia toamnei , colo lîngă căsuța mea,

Să îmi strige vatra mea senină,că seara adorm eu lîngă ea.
Apoi zărind cum vatra geme,cu lemne din păduri uscate,
În colț de cameră ,cum mama țese , gînduri pentru stăinătate.
Și ploaia ostenită în jale, îmi murmură singurătate,
Nimic etern în astă lume,nici toamna nui eternitate.

Un mecanism într-o secundă, pustiu e dorul neîmplinit,

Nimic mai veșnic în astă lume,decît o toamnă la țară , poposit.

Nu știu de ce , dar trecătorii tăi te-au blestemat într-una, nu știu de ce te-au înjurat și te-au lovit în spate, nici măcar nu știu de ce , te-au ridicat și apoi te-au coborît într-una.Cînd te-am cunoscut cu salutarea privirii mele, cu ecoul vocii mele cu un accent fără consoane, te-am văzut așa cum te visam, atît de zbuciumat ,de frumos .În visele noastre ai fost și ai rămas o poezie inspirată, o melodie care îți zgîrîie sufletul.M-ai îmbrățișat precum ar îmbrățișa însetat pămîntul o ploaie de vară, m-ai îmbogățit și m-ai cufundat în priveliștea ta sățoasă, m-ai aprins cînd abia de mai purtam cenușa după mine. Dar m-ai lăsat pustie și singuratică la plecarea ta, pentru că mi-ai arătat toamna așa cum numai în puterile tale este, mi-ai arătat nopțile de toamnă cum se așează ca praful stelelor pe cer, mi-ai deschis drumuri și orizonturi, mi-ai zîmbit iar eu ți-am plîns ca un copil pierdut.Străzile tale umplute de istorii veșnice și iubite, mi-au făcut o istorie a mea.Te-am iubit fără să te cunosc, acum te iubesc și mai mult.Dincolo de timp,ești ghețarul care îngheață visele oamenilor care se pierd printre terasele străzilor centrului vechi, unii cufundați într-o tristețe grăbită, alții în iubiri inexistene, dar nici unul încă grăbit.Vreau atît de mult să îți scriu, eu care sunt copilul fără experiență , care nu a vizatat mai nimic în lumea asta,dar care ți-a simțit căldura, care a simțit că lumea ta este și a mea.Te-am alergat, te-am mers și așa obosită nici pentru o secundă n-am vrut să ațipesc.Mai dezamăgit în unele ore,dar te-am căutat atît de mult, încît am uitat să mă supăr.

Te-am părăsit destul, ca într-o dimineață de astăzi să te caut și să te găsesc în amintirile mele, în viața mea.Și probabil că nu ești cel mai frumos și extraordinar din lume, dar ești al meu,ești pămîntul sufletului meu.