Nu știu de ce , dar trecătorii tăi te-au blestemat într-una, nu știu de ce te-au înjurat și te-au lovit în spate, nici măcar nu știu de ce , te-au ridicat și apoi te-au coborît într-una.Cînd te-am cunoscut cu salutarea privirii mele, cu ecoul vocii mele cu un accent fără consoane, te-am văzut așa cum te visam, atît de zbuciumat ,de frumos .În visele noastre ai fost și ai rămas o poezie inspirată, o melodie care îți zgîrîie sufletul.M-ai îmbrățișat precum ar îmbrățișa însetat pămîntul o ploaie de vară, m-ai îmbogățit și m-ai cufundat în priveliștea ta sățoasă, m-ai aprins cînd abia de mai purtam cenușa după mine. Dar m-ai lăsat pustie și singuratică la plecarea ta, pentru că mi-ai arătat toamna așa cum numai în puterile tale este, mi-ai arătat nopțile de toamnă cum se așează ca praful stelelor pe cer, mi-ai deschis drumuri și orizonturi, mi-ai zîmbit iar eu ți-am plîns ca un copil pierdut.Străzile tale umplute de istorii veșnice și iubite, mi-au făcut o istorie a mea.Te-am iubit fără să te cunosc, acum te iubesc și mai mult.Dincolo de timp,ești ghețarul care îngheață visele oamenilor care se pierd printre terasele străzilor centrului vechi, unii cufundați într-o tristețe grăbită, alții în iubiri inexistene, dar nici unul încă grăbit.Vreau atît de mult să îți scriu, eu care sunt copilul fără experiență , care nu a vizatat mai nimic în lumea asta,dar care ți-a simțit căldura, care a simțit că lumea ta este și a mea.Te-am alergat, te-am mers și așa obosită nici pentru o secundă n-am vrut să ațipesc.Mai dezamăgit în unele ore,dar te-am căutat atît de mult, încît am uitat să mă supăr.

Te-am părăsit destul, ca într-o dimineață de astăzi să te caut și să te găsesc în amintirile mele, în viața mea.Și probabil că nu ești cel mai frumos și extraordinar din lume, dar ești al meu,ești pămîntul sufletului meu.