Viața mi-a trimis o scrisoare pe care mă așteptam să nu o citesc la vîrsta fragedă a mea,nu am fost pregătită nici să o deschid și nici să o termin de citit,de aceea viața m-ai face greșeli , sau ce-i cu livrarea s-au grăbit să mi-o transmită.Dureroase mai sunt dezamăgirile care n-au cum să fie isprăvite,și mai dureroase ne sunt rănile care ne mănîncă zi de zi.A avea viață și a nu avea dorința de-a  trăi , este o risipire de timp, o risipire de existență în care și moartea n-ar fi atît de dureroasă.Totuși nu-i amarnică moartea ta, ci a celor de lîngă sufletul tău.

I-au scuturat de la un capăt,cîte unul de la fiecare casă , din fiecare pom.A murit tăticul , răsună printre viscole, printre nămeții uscați , printre pereții din spitale , prin gheță, printre stele.O lună care-i vede , oglinda lor de suflet care plînge neîncetat.Și-au rămas copii frageți încă de viață,fără de putere în fața zilelor ce vin, înghețați pînă la oase și pînă la glas.Nici lacrimile nu mai au putere, au murit rădăcinele și glasul.Și-au rămas bieți și străine umbre printre noi , cu zimbetul pe față și cu viața din doi în doi , cu surîsuri furate și cu atîta jale de noroi.Ce-i viața, fără de tine?

-Tristă întruchipare care îmi omoară ziua în fiecare zi , ori de cîte ori o privesc în oglindă,mă cuprinde groază și teama de viață , de viață și de lașitatea care ar trebui să o alung.Dacă mi-ar da cineva putere,aș pune mecanismul să lucreze în fiecare zi , dar n-am nici cea mai mică dorință de-a lupta fără el.Fără nume,mi-am uitat părinții la față,mi-am uitat numele și ce mai costă viața mea.Dacă mi-ar spune cineva , cine sunt? Și pentru cine să mai lupt acum ? Unde să mă întorc ,cînd n-am unde și cum să alung tristețea din casa mea?Zgîrîiat mi-e glasul și sufletul din el,mă dor oasele la cîtă durere se varsă la încheieturi, iar inima mea a fost îngropată atunci cînd spre tatăl meu s-a prăbușit pămîntul.Am strigat la ei , umbre care mă priveau,am strigat pînă am căzut în genunchi , am strigat și i-am alunagt pînă îmi bătea un ciocănaș după cap,am strigat să oprească ceremonia asta,și că era timpul să numai visez.Cu siguranță , cînd mă întorc acasă am să intru pe-o ușă și am să-i zic : Bună seara , tată.În răspuns să primesc și eu o îmbrățișare căutată.Mi-e tristă viața de-acum,și zilele sunt una cîte una o risipă,nimic mai veșnic de frumos,nimic mai dureros,decît fugarul și străinul de mine care am ajuns.Am rămas risipită de putere, și l-am rugat pe Dumnezeu , doar pentru o răsuflare,încă una.Dar auzeam numai compătimiri care le detestam,auzeam un adevăr ca pe-o boală care îmi mînca veșnicia,auzeam doar ceea ce mă temeam o viață să aud.Pustiul și pămîntul,și răsuflarea lui care e străpunsă de pămînt și de viață.Era atît de tînăr în ochii mei,și eu copil sărac ce-am rămas.

A rămas mama,  femeie singuratică care a sperat la o liniște spre anii bătrîneții,în schimb și-a găsit neliniște și tulburare,coșmaruri printre insomnii și soluția de-a găsi cuvîntul potrivit de-ași anunța copilul, cum că : Tata azi a murit.

: Am scris pentru colegele mele, care și-au pierdut părinții prin spitale,prin accidente.Nemăriginită e durerea în sufletul vostru.O simțim și noi.

În drum spre casă am deschis Biblia și am citit cîteva pagini,mi-am întărit rădăcinele și l-am simțit m-ai apoape pe Dumnezeu.Frigul și-a dovedit puterea, căci mi-au înghețat picioarele și mi-au amorțit.Am citit încît am uitat să m-ai ridic capul și să arunc un braț de privire spre geam,dincolo de el să văd amorțita natură cum trăiește.Iarna n-are nici un efect,doar prin viscole și friguri vrea să-și arate prezența.Neîncetat de frumos este natura, fie iarnă fără fulgi , și fie primăvara cu zăpadă.Nimeni , niciodată n-are cum să-i zmulgă din frumusețe.Mi-am pus gîndurile în bagaje,erau adunate și puse fără rînd.Și doar unul mă frămîntă, cît de rar mă reîntorc acasă, în brațele casei mele care niciodată nu îmi va fi străină,în brațele nucului de la poartă,în brațele bunelului meu nemuritor.și în brațele tatălui meu care îmbătrînește , oricît de mult n-aș ascunde eu asta .Printre noi timpul are măsura sa, printre noi el trece neîntrerup,dacă noi nu suntem aici , atunci el vine , el își face prezența ca un răzbunător , ori cît de ori absentăm el mai mult își trage linie , mai mult își pune amprenta , ca să ne scoată la lumina absența noastră și prezența sa.Poate că nui răzbunare , ci doar o întîmpinare,un flag spălat în alb și nu în roșu.Cine știe? Oare cine știe?Ce-i timpul și ce suntem noi ,atunci cînd nu suntem.Ce suntem noi atunci cînd nu mai existăm.De ce să ne bucurăm,și de ce întîrziem?De ce nu suntem acolo unde ne așteaptă și de ce uităm atît de des să venim acasă?

N-am să pot omorî, și nici distruge sentimentele zbuciumate care se scufundă printre vene și oase,atunci cînd mă reîntorc acasă.Aici este țesutul meu,aici sunt tradițiile mele,aici e zidită profunda amintire de refugiu.

Să vă întoarce-ți acasă,acolo încă unde mai este în prag cineva, care întreabă și care ți-ar răspunde la : Bună seara !

Plecăm cînd venim.

Și cînd iertăm.

Plecăm cînd plîngem .

Și cînd rîdem neîncetat.

Plecăm cînd ne cheamă.

Și cînd vrem să rămînem.

Cînd vorbim.

Și cînd tacem neîncetat.

Plecăm cînd venim,

Și cînd uităm să venim.

Plecăm cînd suntem iubiți neîncetat.

Plecăm cînd ninge și cînd plouă,

Cînd e secetă de cuvinte.

Plecăm cînd suntem înghețați și dezghețați.

Și cînd nu m-ai avem cuvinte.

Plecăm cînd strigăm, ca niște bieți pierduți,

Și cînd rătăciți suntem,

Plecăm cînd avem unde veni ,

Și cînd n-avem unde să ne ducem,

Plecăm fără să căutăm răspunsuri,

Și cînd le știm uneori.

Plecăm ca niște rătăciți,

Fără aștepări.

Plecăm niciunde,spre nicăieri.

Plecăm cînd iubim,

Și cînd nu suntem iubiți,

Rămînem cînd nu iubim,

Și suntem iubiți.