Viața mi-a trimis o scrisoare pe care mă așteptam să nu o citesc la vîrsta fragedă a mea,nu am fost pregătită nici să o deschid și nici să o termin de citit,de aceea viața m-ai face greșeli , sau ce-i cu livrarea s-au grăbit să mi-o transmită.Dureroase mai sunt dezamăgirile care n-au cum să fie isprăvite,și mai dureroase ne sunt rănile care ne mănîncă zi de zi.A avea viață și a nu avea dorința de-a  trăi , este o risipire de timp, o risipire de existență în care și moartea n-ar fi atît de dureroasă.Totuși nu-i amarnică moartea ta, ci a celor de lîngă sufletul tău.

I-au scuturat de la un capăt,cîte unul de la fiecare casă , din fiecare pom.A murit tăticul , răsună printre viscole, printre nămeții uscați , printre pereții din spitale , prin gheță, printre stele.O lună care-i vede , oglinda lor de suflet care plînge neîncetat.Și-au rămas copii frageți încă de viață,fără de putere în fața zilelor ce vin, înghețați pînă la oase și pînă la glas.Nici lacrimile nu mai au putere, au murit rădăcinele și glasul.Și-au rămas bieți și străine umbre printre noi , cu zimbetul pe față și cu viața din doi în doi , cu surîsuri furate și cu atîta jale de noroi.Ce-i viața, fără de tine?

-Tristă întruchipare care îmi omoară ziua în fiecare zi , ori de cîte ori o privesc în oglindă,mă cuprinde groază și teama de viață , de viață și de lașitatea care ar trebui să o alung.Dacă mi-ar da cineva putere,aș pune mecanismul să lucreze în fiecare zi , dar n-am nici cea mai mică dorință de-a lupta fără el.Fără nume,mi-am uitat părinții la față,mi-am uitat numele și ce mai costă viața mea.Dacă mi-ar spune cineva , cine sunt? Și pentru cine să mai lupt acum ? Unde să mă întorc ,cînd n-am unde și cum să alung tristețea din casa mea?Zgîrîiat mi-e glasul și sufletul din el,mă dor oasele la cîtă durere se varsă la încheieturi, iar inima mea a fost îngropată atunci cînd spre tatăl meu s-a prăbușit pămîntul.Am strigat la ei , umbre care mă priveau,am strigat pînă am căzut în genunchi , am strigat și i-am alunagt pînă îmi bătea un ciocănaș după cap,am strigat să oprească ceremonia asta,și că era timpul să numai visez.Cu siguranță , cînd mă întorc acasă am să intru pe-o ușă și am să-i zic : Bună seara , tată.În răspuns să primesc și eu o îmbrățișare căutată.Mi-e tristă viața de-acum,și zilele sunt una cîte una o risipă,nimic mai veșnic de frumos,nimic mai dureros,decît fugarul și străinul de mine care am ajuns.Am rămas risipită de putere, și l-am rugat pe Dumnezeu , doar pentru o răsuflare,încă una.Dar auzeam numai compătimiri care le detestam,auzeam un adevăr ca pe-o boală care îmi mînca veșnicia,auzeam doar ceea ce mă temeam o viață să aud.Pustiul și pămîntul,și răsuflarea lui care e străpunsă de pămînt și de viață.Era atît de tînăr în ochii mei,și eu copil sărac ce-am rămas.

A rămas mama,  femeie singuratică care a sperat la o liniște spre anii bătrîneții,în schimb și-a găsit neliniște și tulburare,coșmaruri printre insomnii și soluția de-a găsi cuvîntul potrivit de-ași anunța copilul, cum că : Tata azi a murit.

: Am scris pentru colegele mele, care și-au pierdut părinții prin spitale,prin accidente.Nemăriginită e durerea în sufletul vostru.O simțim și noi.