Uncategorized

Lasă-mă să te desenez.

a_love_letter_by_EvanWilman

Luna îmi emană imaginea ta , pe care o visez nopțile.Iar sub fluviul de strune care se scurge prin venele mele,lîngă geamul ce se oglindește în ea și în grădina cu flori parfumate, cu vîntul ce-mi tulbură părul și praful creionului meu , eu m-am așezat să te desenez.Închid ochii din clipă în clipă ca să pot , să te desenz perfect în contur.Știu exact, că nu exiști , prea perfectă și divină pentru această lume.Totuși eu te caut , ca un orb și un străin pe aici.Am să te desenez și o să îmi agăț tabloul pe perete, să îți pot urmări respirația privirii tale în fiecare dimineață și seară.Am ales ploaia , ca o stare perfectă pentru un astfel de desen.Măcar în arta mea să îți pot urmări existența.Tu singură fiind o artă.M-am oprit la privirea ta, îmi tremură mîna aici și am nevoie de timp să mă decid , să suport timpul.Căci privirea ta e ca și cum aș desena o lună vie , ești rătăcită și tristă ,și iubitoare de viață în acelaș timp, dar nu de viața noastră de aici. De aceea , vreau să te desenez ca să fii a mea , nu a lor, nu vreau să te ascunzi în desenul meu măcar.Ecoul unui pian din camera cealaltă îmi inspiră puterea de-ami lua creionul în mînă , și de-a îndrăzni să te privesc.Eșuez , rămîn fără putere în fața ta.Fac o pauză , și îmi beau cafeaua cu stropi de ploaie de pe geam,e rece și caldă în acelaș timp, dar mă lasă treaz.În seara asta nu te vreau în vis, ci te vreau acolo în creația mea , în arta mea.Un pic mai reala și prezentă, oricînd chiar și cu ochii închiși și deschiși.Îmi iau creionul și termin , să îți desenez părul ciufulit și frumos , parcă aș lua o rază de soare și-aș desenao.Aerul de noiembrie îmi tulbură ființa , și-o aidomă de singurătate mă cuprinde iar.Dacă ai fi știut cît de singur sunt.Ți-am desenat părul , și buzele , nasul , conturul obrazului , gîtul , figura subțire și palidă , fină.Ochii însă , nu pot , nu sunt sigur dacă pot eu să-i încep și să-i termin.Un strop de cafea îmi inundă respirația ,iar și iar mă cutreemur cînd încep.Am reușit să te desenez exact cum am vrut.Ochii tăi inundați de iubire,de frumusețe, de tristețe , de viață.Am reușit să te desenez , dar privirea ta nu-i în lumea mea, ci doar acolo unde vrei să exiști tu.Respir un suflet de toamnă și mă pierd iarași în tablou tău.

Uncategorized

Oameni , dacă Dumnezeu s-ar supăra ?

God__s_Canvas_by_Delacorr

-Și dacă cum rătăcești tu , ar rătăci și cerul în veacuri oare te-ai fi oprit din rutina care o porți sub picioare ? Nu.Nu mă privi cu atîta furie.Doar întreb.Întreb ca o strună de chitară pierdută în muzica pe care suntem incapabili să o ascultă.Vorbeam de artă.Ți-am cules secundele cum aș culege într-o toamnă merele de pe-un pom stricat.Înfuriat erai și mîndru , doar că nu știam exact cu ce poți să fii mai presus decît firul de iarbă fraged și gingaș care indiferent de orice tu îl calci în picioare.Și aveai ochii pustii fără un strop de lumină,nici o rază de speranță , nici un vis , nimic.Rutina și materie, doar atît.Ți-am urmărit dorințele ,dar n-am găsit nimic ce căutam exact eu , ce căuta exact și el.Cunoșteai materia ca în carte , dar dincolo de ea nu ți-o foloseai , doar o ruinai.Alarmată încă să te aflu, să te citesc, să îți urmăresc faptele , dar faptele tale se reduceau , se limitau , și erau într-o fugă.Nu te-am oprit , pentru că nu am văzut nimic de ce-aș putea să fii oprit.Erai pustiu,mai pustiu decît pustiul.Ignorai tot ce ți-a dăruit , și privirea ta nu admira decît ceea cea creat omul.Doar materie.Așa încît am văzut în fața mea o bucată de materie.

-Omule , dar dacă cerul n-ar mai exista nici în visuri , și nici în amintiri? Pur și simplu ar fi dispărut , și o dată cu el ar muri și soarele , fiecare rază de soare care te făcea să uiți de rutină, dar o ignorai.Și sub el s-ar pierde și luna, fiind atît de tristă.Cu luna , ar muri și stelele , rînd pe rînd. fără nici o veste.N-ar exista nici ploaie, nici fulgii culeși ca pe niște diamante.Iar sub ele s-ar strivi și zborurile, n-ai mai fi știut cînd plec sau se reîntorc păsările.De tristețe și copacii s-ar usca , veșnic singuri și uscați , nici o mireasmă de floare , nici un parfum de viață.N-ai mai fi știut cum moare și reînvie natura.Nici toamnă,nici vară.Nimic.Ce-ai fi făcut în clipa cînd nimicul te-ar cuprinde de groază ? Și sub picioarele tale n-ar fi nici firicelul de iarbă, dar ai rămîne tu singur în propriul pămînt așa precum ți-e menit să mori ?

Omule , ce-ai fi făcut atunci ?

Uncategorized

Copilul bătrîn.

cobweb_by_tomsumartin-d2yi57o

Am să mă inspir din amintire ca să pot , măcar acolo să te revăd așa zbuciumată și plină de mister.Am răscolit orbul din mine , surdul și trecătorul unui veac ce acuș își spulberă existența.Rămas înțepenit în tezaurul copilăriei și izgonit de gînduri mai mereu.Care-i noțiunea copilăriei , și de ce cînd ești mic , noi vrem să îl ajungem pe Dumnezeu ? Eroii vieții de tipar, noi existăm și n-avem habar.Suntem rătăciți în infinitul sumbru al vieții noastre, și unica scăparea avem doar amintirea care ne poartă și în ploi , în frig și în fiecare secundă a timpului.Dacă ți-se pare că ai trăit destul , atunci găsește un copil , o personalitate, și o să te învețe de la început cum e să trăiești cu adevărat.Dumnezeu ne trimite copilăria ca pe un mesaj , că nu-i dezamăgit în oameni.În noi.Căci de cîte ori ne prăbușim la pămînt, de atîtea ori evadăm în copilăria noastră , într-o fragilă secundă de amintire furată.Respirăm iubire și frumusețe prin zîmbetele zglobii ce se rup din sufletul nostru , aceasta e unica senzație ori de cîte ori revenim acolo.Timpul le-a așezat pe fiecare, și nici vîntul nu-i capabil să le prăbușească traictoria, așa și în gîndurile noastre ,n-o să înțelegem acum misterul și labirintul care încercam să-l deslușim în copilărie.O să privim ca cerșetorii , o să fugim ca nebunii , o să zîmbim ca drogații , o să avem insomnie de la răspunsuri, o să ne grăbim într-o rutină și nici un drum nu va fi un labirint nestrăbătut.Niciodată nu o să ne reîntoarcem înapoi , decît prin amintirile legate pe furiș, dar și ele cu timpul se vor dizolva în aer.Cînd ne vom aminti de copilărie , doar vom respira ușor și greu, atît de insuficient.

Trăiți-vă copilăria.

Uncategorized

Murim și devenim eroi.

may_it_be_a_light____by_shinywish-d5u3ji8

Punctele care se văd la orizont și se pierd în răsărit,sunt muritorii , iar cei care pot să existe dincolo de răsărit și apus , dincolo de timp , dincolo de răsuflarea și alinarea oricui , ei mor dar rămîn nemuritori.Sunt flămînd de viață, de-a trăi exact așa cum mi-a trimis și mi-a semnat Dumnezeu.Liber în talentul meu ,fără nici un strop de ruină și pierdere de timp pentru cerințele altor vieți.Alerg în fiecare zi nu pentru mine , ci pentru ei.Și spre apus îmi moare propria mea răsuflare,așa încît îmi văd ființa cum se zbuciumă în lumânare,se zbuciumă și se pierde fără nici o umbră.A avea talent și  a îl pierde , este acelaș lucru egalat cu o crimă.Nimeni dintre noi nu înțelege acum , cine ar trebui sa fim  și cîtă valoare au acești ochi zidiți în sufletul nostru,căci suntem zidiți ca un tezaur de cuvinte , blestemați  să suferim de-o mie de ori mai mult și să purtăm un blestem al frumosului în spate.Pe cît de frumos , pe atît de dureros.Simțim în fiecare țesut, pe fiecare os,în fiecare venă cum se tulbură existența fiecăruia dintre voi.Nu suntem priviți de la înălțime , ci dincontra suntem criticați ca pe niște cîini ce își schimbă mersul,suntem ironizați ca pe niște manechine, și ni se închide gura ori cît de mult am fi vrut să ne afirmăm,asta pînă la final , unde ajungem eroi dacă hotărîm să nu renunțăm.Și cînd nu renunțăm atunci murim , în urma noastră mai rămîne totuși bucăți de cuvinte urmărite în cărți.

Uncategorized

Dă-mi voie ,azi.

Message_in_a_Bottle_by_vladstudio

Dă-mi voie să fiu un fugar al vieții care nu are regăsiri în nopțile de toamnă, și nici în iernile amorțite care cad în prag.

Dă-mi voie să închid ochii în brațele oceanului care este flămînd de sufletul meu.

Dă-mi voie să nu răspund la seminarele vieții zidite de voi,și să-mi deschid pianul vieții mele și să cînt,

Dă-mi voie să plîng pentru a scăpa de idee că aș putea fi transformat în mecanismul rutinei voastre,

Dă-mi voie să simt cum trăiește în mine fiecare țesut.

Dă-mi voie să te privesc la infinit, fără pierdere și căutări,

Dă-mi voie să exist în propria mea umbră, ca un soare imens de lumină,

Dă-mi voie să plîng ca o ploaie în pustiul de oameni ciudați , așa încît să-i trezesc ca firul de iarbă în prag de primăvară,

Dă-mi voie să iubesc viața , așa precum te-aș iubi pe tine uneori ,

Dă-mi voie să mă plimb în tăcerea mea , lîngă monumentele zidite în cuvinte,

Dă-mi voie să zîmbesc , așa precum aș ține în mine o viață de plîns,

Dă-mi voie să scriu , așa precum aș fi vrut să scriu o viață.

Dă-mi voie , azi .

Să evadez , să fug din temnița uitată în pustiu.

Să evadez și să scriu , să evadez în propria mea lume.

Uncategorized

Scrisoare fără livrare.

letter_by_saphirenishi-d6lf8bnCerul plînge singurătatea ta, dar nu o scurge pe pămînt ci în sufletul meu, picătură cu picătură pînă la scufundarea mea.M-ai ucis.Mi-ai secat sentimentele , una cîte una și mi-ai trimis o scrisoare de tăcere, așa încît să înțeleg că n-ai dăruit niciodată nimic din tine , nici n-ai schimbat măcar ci doar ai luat.Ți-am citit cuvintele și inconștient le-ai așezat ca pe-o chemare în pustiu , la margine de noapte istovit de ploi și de așteptări inutile,ți-ai oglindit fața în chipul lunei tristei așa încît spre dimineață să răsai ca un soare ce lasă o umbră.M-ai chemat dar n-am venit chiar dacă a trebuit să lupt cu mine pînă la final , unde mi-am învins sufletul, să știi că rațiunea poate fărămîța orice amintire fie ea zidită în ani. Ce ironică e frumusețea tăcerii ,te-ai împodobit și tu în ea.Oare n-ai știut că și tăcerile vorbesc ? Ți-am văzut printre rînduri pauzele în care mureai,de fapt răsuflai de dor,de propria ta ruină , ca și cum aș fi fost lîngă tine și te-aș strivi în bucăți așa cum cerul strivește ploaia.Cît de ușor ai murit în ochii unei toamne triste.Ori de cîte ori aruncai scrisorile în coșul cu gunoi , de atîtea ori ele ajungeau la mine , prin insomnii , prin tulburări , prin maladie.Pentru că atunci cînd omul este tulburat în propria sa umbră, atunci el devine visul și blestemul cuiva.Și tăcerea e o manifestare a puterii tale, dar eșuezi din nou.Pentru că doar eu nu-ți livrez scrisorile în răspuns,dar tu în schimb mă scufunzi în ale tale.Căutările tale nu îți dăruiesc nici un mal , nici o margine și nici un echilibru , caci nimeni pînă la final într-o astfel de căutare nu se găsește,nimeni nu supraviețuiește.

Într-un strop de vin îți cauți sensibilitatea și adresa mea ? Vinul îți amorțește pînă și scrisul, să știi.Dar n-are el puterea să-ți strivească sentimentele,nu te înghite în nebunia uitării așa cum l-ai înghițit tu.Să știi.

Uncategorized

Ține-mă pe răsuflarea ta.

ocean_surfing_wave_at_sunset_time_by_vitaly_sokol-d60in1pRătăcit în monotonia rutinei mele , am alergat pînă la propria mea epuizare,neștiind din care cauza m-am izbit de pămînt,de singurătate,de teamă,de căutări sau pur și simplu de oboseală.Crezînd că am găsit totul necătînd nimic și încă mai alerg în visele cuiva,iar păcatul ăsta mă sufocă pînă la ultima respirație,pînă la pierzanie.Și de aceea în venele mele se zbuciumă regăsirea , dintre ea și cu mine, dintre eu și cu mine.Fără echilibru, fără salvare și fără tine.Te-am așteptat de atunci ,de cînd ai plecat,zgomotul ușii și acum se scurge ca un ecou în vocile mele,iar dacă n-aș avea puterea de-a asculta și a auzi , cred că te-aș fi pierdut și prin ele.Urmăresc locul ca pe-un blestem , absența lui stă exact în fața mea , ci nu în urma mea cum s-ar fi cuvenit.Acum sunt un fugar în aceeași temniță,doar că nu mai știu de cine sunt izgonit.Cel mai mare păcat este visul meu , care apare în insomnia nopților albe și triste,acolo ești a mea și doar eu sunt stăpînul vieții tale.Dar oare asta mi-aș fi dorit eu cel mai mult ? Să dețin sentimentul profund ca pe-o sclavă, ca pe-un zbucium dintr-o dorință și ignoranță ? Măcar în visuri nu sunt scufundat de oceanul iubirii și aroganței tale , măcar acolo tu vii ca și cum la prima noastră întîlnire , atît de zglobie , atît de prezentă și impunătoare.Dar mi-e blestemul să țin ochii deschiși și să te văd tristă ,uitată și căruntă,cu ochii înecați în toamnele care pleacă,într-o lună cenușie și mai tristă decît s-ar putea să iai cu tine,iar absolutul acesta mă ucide , mă scufundă și mă așează la fundul oceanului fără nici un mal.

Am nevoie de fericirea ta ,de regăsirea ta,căci  doar așa mă poți ține la suprafață.