Uncategorized

Ține-mă pe răsuflarea ta.

ocean_surfing_wave_at_sunset_time_by_vitaly_sokol-d60in1pRătăcit în monotonia rutinei mele , am alergat pînă la propria mea epuizare,neștiind din care cauza m-am izbit de pămînt,de singurătate,de teamă,de căutări sau pur și simplu de oboseală.Crezînd că am găsit totul necătînd nimic și încă mai alerg în visele cuiva,iar păcatul ăsta mă sufocă pînă la ultima respirație,pînă la pierzanie.Și de aceea în venele mele se zbuciumă regăsirea , dintre ea și cu mine, dintre eu și cu mine.Fără echilibru, fără salvare și fără tine.Te-am așteptat de atunci ,de cînd ai plecat,zgomotul ușii și acum se scurge ca un ecou în vocile mele,iar dacă n-aș avea puterea de-a asculta și a auzi , cred că te-aș fi pierdut și prin ele.Urmăresc locul ca pe-un blestem , absența lui stă exact în fața mea , ci nu în urma mea cum s-ar fi cuvenit.Acum sunt un fugar în aceeași temniță,doar că nu mai știu de cine sunt izgonit.Cel mai mare păcat este visul meu , care apare în insomnia nopților albe și triste,acolo ești a mea și doar eu sunt stăpînul vieții tale.Dar oare asta mi-aș fi dorit eu cel mai mult ? Să dețin sentimentul profund ca pe-o sclavă, ca pe-un zbucium dintr-o dorință și ignoranță ? Măcar în visuri nu sunt scufundat de oceanul iubirii și aroganței tale , măcar acolo tu vii ca și cum la prima noastră întîlnire , atît de zglobie , atît de prezentă și impunătoare.Dar mi-e blestemul să țin ochii deschiși și să te văd tristă ,uitată și căruntă,cu ochii înecați în toamnele care pleacă,într-o lună cenușie și mai tristă decît s-ar putea să iai cu tine,iar absolutul acesta mă ucide , mă scufundă și mă așează la fundul oceanului fără nici un mal.

Am nevoie de fericirea ta ,de regăsirea ta,căci  doar așa mă poți ține la suprafață.