Cerul plînge singurătatea ta, dar nu o scurge pe pămînt ci în sufletul meu, picătură cu picătură pînă la scufundarea mea.M-ai ucis.Mi-ai secat sentimentele , una cîte una și mi-ai trimis o scrisoare de tăcere, așa încît să înțeleg că n-ai dăruit niciodată nimic din tine , nici n-ai schimbat măcar ci doar ai luat.Ți-am citit cuvintele și inconștient le-ai așezat ca pe-o chemare în pustiu , la margine de noapte istovit de ploi și de așteptări inutile,ți-ai oglindit fața în chipul lunei tristei așa încît spre dimineață să răsai ca un soare ce lasă o umbră.M-ai chemat dar n-am venit chiar dacă a trebuit să lupt cu mine pînă la final , unde mi-am învins sufletul, să știi că rațiunea poate fărămîța orice amintire fie ea zidită în ani. Ce ironică e frumusețea tăcerii ,te-ai împodobit și tu în ea.Oare n-ai știut că și tăcerile vorbesc ? Ți-am văzut printre rînduri pauzele în care mureai,de fapt răsuflai de dor,de propria ta ruină , ca și cum aș fi fost lîngă tine și te-aș strivi în bucăți așa cum cerul strivește ploaia.Cît de ușor ai murit în ochii unei toamne triste.Ori de cîte ori aruncai scrisorile în coșul cu gunoi , de atîtea ori ele ajungeau la mine , prin insomnii , prin tulburări , prin maladie.Pentru că atunci cînd omul este tulburat în propria sa umbră, atunci el devine visul și blestemul cuiva.Și tăcerea e o manifestare a puterii tale, dar eșuezi din nou.Pentru că doar eu nu-ți livrez scrisorile în răspuns,dar tu în schimb mă scufunzi în ale tale.Căutările tale nu îți dăruiesc nici un mal , nici o margine și nici un echilibru , caci nimeni pînă la final într-o astfel de căutare nu se găsește,nimeni nu supraviețuiește.

Într-un strop de vin îți cauți sensibilitatea și adresa mea ? Vinul îți amorțește pînă și scrisul, să știi.Dar n-are el puterea să-ți strivească sentimentele,nu te înghite în nebunia uitării așa cum l-ai înghițit tu.Să știi.