Luna îmi emană imaginea ta , pe care o visez nopțile.Iar sub fluviul de strune care se scurge prin venele mele,lîngă geamul ce se oglindește în ea și în grădina cu flori parfumate, cu vîntul ce-mi tulbură părul și praful creionului meu , eu m-am așezat să te desenez.Închid ochii din clipă în clipă ca să pot , să te desenz perfect în contur.Știu exact, că nu exiști , prea perfectă și divină pentru această lume.Totuși eu te caut , ca un orb și un străin pe aici.Am să te desenez și o să îmi agăț tabloul pe perete, să îți pot urmări respirația privirii tale în fiecare dimineață și seară.Am ales ploaia , ca o stare perfectă pentru un astfel de desen.Măcar în arta mea să îți pot urmări existența.Tu singură fiind o artă.M-am oprit la privirea ta, îmi tremură mîna aici și am nevoie de timp să mă decid , să suport timpul.Căci privirea ta e ca și cum aș desena o lună vie , ești rătăcită și tristă ,și iubitoare de viață în acelaș timp, dar nu de viața noastră de aici. De aceea , vreau să te desenez ca să fii a mea , nu a lor, nu vreau să te ascunzi în desenul meu măcar.Ecoul unui pian din camera cealaltă îmi inspiră puterea de-ami lua creionul în mînă , și de-a îndrăzni să te privesc.Eșuez , rămîn fără putere în fața ta.Fac o pauză , și îmi beau cafeaua cu stropi de ploaie de pe geam,e rece și caldă în acelaș timp, dar mă lasă treaz.În seara asta nu te vreau în vis, ci te vreau acolo în creația mea , în arta mea.Un pic mai reala și prezentă, oricînd chiar și cu ochii închiși și deschiși.Îmi iau creionul și termin , să îți desenez părul ciufulit și frumos , parcă aș lua o rază de soare și-aș desenao.Aerul de noiembrie îmi tulbură ființa , și-o aidomă de singurătate mă cuprinde iar.Dacă ai fi știut cît de singur sunt.Ți-am desenat părul , și buzele , nasul , conturul obrazului , gîtul , figura subțire și palidă , fină.Ochii însă , nu pot , nu sunt sigur dacă pot eu să-i încep și să-i termin.Un strop de cafea îmi inundă respirația ,iar și iar mă cutreemur cînd încep.Am reușit să te desenez exact cum am vrut.Ochii tăi inundați de iubire,de frumusețe, de tristețe , de viață.Am reușit să te desenez , dar privirea ta nu-i în lumea mea, ci doar acolo unde vrei să exiști tu.Respir un suflet de toamnă și mă pierd iarași în tablou tău.

-Și dacă cum rătăcești tu , ar rătăci și cerul în veacuri oare te-ai fi oprit din rutina care o porți sub picioare ? Nu.Nu mă privi cu atîta furie.Doar întreb.Întreb ca o strună de chitară pierdută în muzica pe care suntem incapabili să o ascultă.Vorbeam de artă.Ți-am cules secundele cum aș culege într-o toamnă merele de pe-un pom stricat.Înfuriat erai și mîndru , doar că nu știam exact cu ce poți să fii mai presus decît firul de iarbă fraged și gingaș care indiferent de orice tu îl calci în picioare.Și aveai ochii pustii fără un strop de lumină,nici o rază de speranță , nici un vis , nimic.Rutina și materie, doar atît.Ți-am urmărit dorințele ,dar n-am găsit nimic ce căutam exact eu , ce căuta exact și el.Cunoșteai materia ca în carte , dar dincolo de ea nu ți-o foloseai , doar o ruinai.Alarmată încă să te aflu, să te citesc, să îți urmăresc faptele , dar faptele tale se reduceau , se limitau , și erau într-o fugă.Nu te-am oprit , pentru că nu am văzut nimic de ce-aș putea să fii oprit.Erai pustiu,mai pustiu decît pustiul.Ignorai tot ce ți-a dăruit , și privirea ta nu admira decît ceea cea creat omul.Doar materie.Așa încît am văzut în fața mea o bucată de materie.

-Omule , dar dacă cerul n-ar mai exista nici în visuri , și nici în amintiri? Pur și simplu ar fi dispărut , și o dată cu el ar muri și soarele , fiecare rază de soare care te făcea să uiți de rutină, dar o ignorai.Și sub el s-ar pierde și luna, fiind atît de tristă.Cu luna , ar muri și stelele , rînd pe rînd. fără nici o veste.N-ar exista nici ploaie, nici fulgii culeși ca pe niște diamante.Iar sub ele s-ar strivi și zborurile, n-ai mai fi știut cînd plec sau se reîntorc păsările.De tristețe și copacii s-ar usca , veșnic singuri și uscați , nici o mireasmă de floare , nici un parfum de viață.N-ai mai fi știut cum moare și reînvie natura.Nici toamnă,nici vară.Nimic.Ce-ai fi făcut în clipa cînd nimicul te-ar cuprinde de groază ? Și sub picioarele tale n-ar fi nici firicelul de iarbă, dar ai rămîne tu singur în propriul pămînt așa precum ți-e menit să mori ?

Omule , ce-ai fi făcut atunci ?

Am să mă inspir din amintire ca să pot , măcar acolo să te revăd așa zbuciumată și plină de mister.Am răscolit orbul din mine , surdul și trecătorul unui veac ce acuș își spulberă existența.Rămas înțepenit în tezaurul copilăriei și izgonit de gînduri mai mereu.Care-i noțiunea copilăriei , și de ce cînd ești mic , noi vrem să îl ajungem pe Dumnezeu ? Eroii vieții de tipar, noi existăm și n-avem habar.Suntem rătăciți în infinitul sumbru al vieții noastre, și unica scăparea avem doar amintirea care ne poartă și în ploi , în frig și în fiecare secundă a timpului.Dacă ți-se pare că ai trăit destul , atunci găsește un copil , o personalitate, și o să te învețe de la început cum e să trăiești cu adevărat.Dumnezeu ne trimite copilăria ca pe un mesaj , că nu-i dezamăgit în oameni.În noi.Căci de cîte ori ne prăbușim la pămînt, de atîtea ori evadăm în copilăria noastră , într-o fragilă secundă de amintire furată.Respirăm iubire și frumusețe prin zîmbetele zglobii ce se rup din sufletul nostru , aceasta e unica senzație ori de cîte ori revenim acolo.Timpul le-a așezat pe fiecare, și nici vîntul nu-i capabil să le prăbușească traictoria, așa și în gîndurile noastre ,n-o să înțelegem acum misterul și labirintul care încercam să-l deslușim în copilărie.O să privim ca cerșetorii , o să fugim ca nebunii , o să zîmbim ca drogații , o să avem insomnie de la răspunsuri, o să ne grăbim într-o rutină și nici un drum nu va fi un labirint nestrăbătut.Niciodată nu o să ne reîntoarcem înapoi , decît prin amintirile legate pe furiș, dar și ele cu timpul se vor dizolva în aer.Cînd ne vom aminti de copilărie , doar vom respira ușor și greu, atît de insuficient.

Trăiți-vă copilăria.