Era o dimineaţă în care somnul îşi pierdea esenţa şi absoluta sete de viaţă.O dimineaţă de primăvară, atunci cînd ne prăbuşim într-o hibernare de admiraţie ,ce ne compleşeşte pînă la oase,dincolo de noi.De cîte ori ai încercat să priveşti un fir de iarbă, şi apoi să te fixezi aşa încît trecînd pe lîngă el , nici să nu îl calci ? De cîte ori ţi-ai întins faţa la soare, aşa încît să-i simţi braţele-raze cum se bucură de zîmbetul tău? De cîte ori ţi-ai tăiat respiraţia atunci cînd te-ai oprit  să priveşti , cum trăieşte floarea din grădina ta, mulţumită pentru marea valoare de-a fi , şi fără a pretinde la puterea de care mai mereu îţi ocupi tu timpul ? E timpul cînd vine timpul acelor fapte care trebuia să le faci, dar le-ai amînat.Să ştii că fiecare anotimp are puterea să-ţi zbuciume existenţa, dar pentru că ai blestemul de-a alege singur, ţi-ai ales primăvara.Şi dacă ai fi întrebat , ce e primăvara în sufletul tău ? Ţi-ai încreţi ochii de la soare, şi ai fi agitat de la căldura în haina ta, dar de asta ai tu cel mai mult nevoie , de marea lumină, ca să-ţi poată scurge din ochii tulburaţi , purificatoare lumină.Dar poate ai fi închis ochii , şi te-aş fi simţit ca pe-o rază de soare,ţi-aş fi simţit cerneala care uşor mi-ar desena un tablou de primăvară capabil să-mi scuture toate primăverile din mine, să rămîn ca orbul ce are marea tensiune de-a simţi orice.Să fiu o întruchipare spulberată de tristeţea frumosului.Sunt tristă, şi trebuie să mă conving că am dreptate să fiu tristă: aceasta ar fi adaptarea ființei care suferă din urma unui tablou al frumosului.Şi dacă ai fi reuşit totuşi să-mi ţeşi cu ochii acel toblou de primăvară , ţi-aş fi jurat că m-aş fi găzduit în el, şi l-aş fi găzduit în mine.

Ca un copil care aşteaptă mereu dimineţile de primăvară.

Eu am auzit alarma singurătății , într-un an în fiecare zi. Într-o viață în fiecare oră, dar nu eram atît de singur, pe cît mă credeau vecinii, și tablourile mele din casă. Simțeam singurătatea de atunci cînd m-am învățat să beau ceaiul fără zahăr, de atunci când am rămas fără nimeni din toți, bătrîn și pustiu ca pomul de toamnă, pe undeva frumos , dar anume pe acolo unde nu îl vede nimeni.Și undeva singurătatea este mai frumoasă, decît atunci cînd ți-se pare că mergi de mînă cu cineva. M-am învățat să aștept în gară, să primesc și să petrec, cu aceleași sentimente echilibrate.M-am învățat să împart singurătatea mea, cu locurile nestrăbătute, și cu drumurile nebătute.În cîmpiile străbutute doar de vînturile de vară.Lîngă izvorul din pădure, la margine de drum.Pe ploaia de care fug toți.În insomnia aprinsă de lumînare înflăcărată de propria zbuciumare. Asta e secretul, să îți găsești echilibrul, și cînd vezi că îl pierzi , alege doar două drumuri , să fii pregătit să riști sau să te oprești.Telefonul meu mobil , este unul din cele mai vechi modele ,care a fost ca un perete care e surd dar aude totul ,  nu alerg după puterea tehnicii și materiei, deși în fond ajung să mă închin și eu în fața ei.Și dintotdeauna am sperat să nu primesc o alarmă absentă, să nu sun și să nu mi-se răspundă.Să nu intru pe-o ușă tăcând.Pentru că fiecare dintre noi și-a axat viața pe-un fir de fier, asta e problema mare a existenței noastre, că ne zidim viitorul, iar atunci cînd el se prăbușește, devenim niște priviri triste, niște trupuri în goană după orice.Niciodată mulțumiți. Uneori nu suntem întrebați dacă suntem pregătiți să primim astfel de lovituri, nu suntem îndeajuns de crescuți și indiferent de ipostază, niciodată nu vom fi formați să reacționam rațional, într-o astfel de circumstanță, și mereu ne întoarcem spre gară, poate că.. Dar poate că învățăm să primim singurătatea ca pe-o liniște a vieții, într-o măsură echilibrată. Nu ca pe-o …Prăbușire. Durere. Alarmă. Lacrimă. Umbră.