Era o dimineaţă în care somnul îşi pierdea esenţa şi absoluta sete de viaţă.O dimineaţă de primăvară, atunci cînd ne prăbuşim într-o hibernare de admiraţie ,ce ne compleşeşte pînă la oase,dincolo de noi.De cîte ori ai încercat să priveşti un fir de iarbă, şi apoi să te fixezi aşa încît trecînd pe lîngă el , nici să nu îl calci ? De cîte ori ţi-ai întins faţa la soare, aşa încît să-i simţi braţele-raze cum se bucură de zîmbetul tău? De cîte ori ţi-ai tăiat respiraţia atunci cînd te-ai oprit  să priveşti , cum trăieşte floarea din grădina ta, mulţumită pentru marea valoare de-a fi , şi fără a pretinde la puterea de care mai mereu îţi ocupi tu timpul ? E timpul cînd vine timpul acelor fapte care trebuia să le faci, dar le-ai amînat.Să ştii că fiecare anotimp are puterea să-ţi zbuciume existenţa, dar pentru că ai blestemul de-a alege singur, ţi-ai ales primăvara.Şi dacă ai fi întrebat , ce e primăvara în sufletul tău ? Ţi-ai încreţi ochii de la soare, şi ai fi agitat de la căldura în haina ta, dar de asta ai tu cel mai mult nevoie , de marea lumină, ca să-ţi poată scurge din ochii tulburaţi , purificatoare lumină.Dar poate ai fi închis ochii , şi te-aş fi simţit ca pe-o rază de soare,ţi-aş fi simţit cerneala care uşor mi-ar desena un tablou de primăvară capabil să-mi scuture toate primăverile din mine, să rămîn ca orbul ce are marea tensiune de-a simţi orice.Să fiu o întruchipare spulberată de tristeţea frumosului.Sunt tristă, şi trebuie să mă conving că am dreptate să fiu tristă: aceasta ar fi adaptarea ființei care suferă din urma unui tablou al frumosului.Şi dacă ai fi reuşit totuşi să-mi ţeşi cu ochii acel toblou de primăvară , ţi-aş fi jurat că m-aş fi găzduit în el, şi l-aş fi găzduit în mine.

Ca un copil care aşteaptă mereu dimineţile de primăvară.