Ora trei de noapte, beau o cafea cu insomnie ca să îmi strivească trupul în bucăți și în boabe de rouă.Mi-e uscată răsuflarea și cu ea , mi-se usucă și trupul blestemat.Izgonit din propriile gînduri , sunt un fugar de viață.Îmi fumez țigara a cărei viață demult i-am promis că mă dezic.Dar promisiunile…Și cumva sunt copleșit de brațele străpungătoare a lunei, cea care mi-a fost fidelă oricînd.E cea mai bună inspirație, pe-o balanță cu pianul și cu sufletul cel care l-am lăsat atunci să plece , exact pe ușa asta blestemată din fața mea, un tablou distrus.Cine poate să îmi ofere marea libertate, și marea singurătate decît scrisul ? Și renunț la fiecare dintre voi , suflete limitate.Și pierd.Cine recunoaște vre-odată că pierde în fiecare zi ? Doar cel care știe ce vrea să cîștige.
Eu nu știu ce vreau să cîștig , știu doar ce am pierdut.Și am fost izgonit de pe pămîntul vostru, ce frumoasă îmi este absența , și ce frumoasă este singurătatea aici.Unde ?
La o margine de lume , unde pădurile și lacurile sunt lăsate să trăiască în pace, unde luna niciodată nu îi este frică să își oglindească chipul trist în ochii mei , unde ploaia este lăsată să cadă pe pămînt, nu pe umbrele.