Uncategorized

Dacă nu ai văzut tristețe , caută privirea unui tată bătrîn.

lost_by_screwbald

Bunelul meu avea șapte copiii. Dar a murit singur.Era unica țesătură de înțelepciune pe care îmi făceam seara băsmăluțe de povești.Unica oră de ceai împletită cu zîmbete.Și regretul meu din viață că eram mereu ocupată pentru el.Tristețea tatălui cu șapte copiii care niciodată nu a știut să învețe de la soția că iubirea nu înseamnă doar griji , ore în șir de povestiri , și diminutive , dar în schimb înseamnă acea foamea a lui , oasele frînte , ani de-a rîndul departe de casa cu lumină, praf și glod , mult glod , și absența zilelor de Duminică.Asta a știut el , să trăiască pentru ei prin protejare , prin aspra educație de-ai orienta , și de-a sta mereu în umbră atunci cînd ei , v-or alerga la mama în brațe.E diferită iubirea , dintre cea care o tace și cea care o strigă ? Ochi zbuciumați de frig , de plîns și de dor , niciodată nu ve-ți ști cîtă înțelepciune au ei , chiar și dacă l-ai crezut pe tatăl tău , un om fără carte.Să vezi omule , cu ce ai ochi a privit el viața asta.Sfaturile lui sunt strigăte , și chemări care le vei plînge nopțile de-a rîndul , peste o vreme.Nedumerit și rece, el e pornit în goană după fericirea ta, nu a lui , pentru că fericirea lui ești tu.Poate cînd vei crește vei înțelege , sau poate vei înțelege și vei uita.Și o să fii indignat de greșelile lui , de epoca lui de gîndire veche și stranie pentru tine , și iar vei greși.Ai să îți ierți mama pentru toate , iar pe el îl vei considera umbra și marea greșeală fără nici o cale de iertare.Și o să treacă timpul , absența ta pentru tine e indisponibilitate dar pentru el , e o așteptare lîngă geam , lîngă poartă , la fîntînă , o așteptare la veșnicie. Mîndru de realizările tale ,niciodată bătrînul tău de acasă nu îți va bate la ușă, modestia și credința lui niciodată nu s-au stins.Telefonul din camera de oaspeți nu a sunat niciodată, deși bătrînul stă să îl repare în fiecare zi.Ce-o fi , telefonul trebuie reparat sau ? … Iar casa care era plină cu luminițe de copiii , astăzi e mai singură și întunecată ca niciodată.Din deal pînă la vale , din vale pînă în deal , cu două mîini la spate , bătrînul tată care a sădit șapte pomi , își cufundă gîndurile și își frămîntă răsuflarea cu o singură întrebare . Ce n-am zidit corect ? Și ce-am uitat să pun ? Bătrîn de doruri pierdute , de ceaiurile din crenguțe de vișin și singurătate , de prînzuri uitate.În ochii lui mereu plouă, se îneacă marea.Tablourile din casă emit prezența păianjenului care s-a plictisit să se plimbe pe aceeași cărare.Și e o viață de om ? Care deși a fost puternic , a rămas un stejar care ar vrea să moară , dar își mai ține creanga pentru ei.. Și o să treacă timpul , la fel cum treci tu toamnele fără să le admiri în lumea ta de acasă , de acolo de unde ai pornit.Și o să vină ploaia, cea care ajunge mai tîrziu sau la timp , la fiecare.Cînd o să alergi acasă cu sufletul în mînă ,pierdut , alergînd în noroiul tău de regrete , în uitarea ta.Nici ploaia nu îți va seca durerea din inima ta.Focul ăsta niciodată nu va sta stins.

Ce-i tată ?

Afară lîngă fîntînă stă un bătrîn care deși îi strig numele, nu îmi răspunde.Doamne, strig la el , pînă răgușesc , pînă înghenunchez.Un corp străin care nu îți mai răspunde cu toamnele ruginite printre oase.Și dacă mă întrebi acum ce e durerea , mi-ar fi destul să-mi deschid ochii cei cu scrum.Și dacă aș fi putut astăzi , să mă pornesc la drum și să mă întorc din drum..

– Ce faci tăticul meu , și ce mai zici ?

Stau doi ochi înarmați cu lacrimi , și nu mai știu de ce atîtea ploi ,

Să-l iau în casă , să-l întreb pe tata ,

De ce la poartă nu-i gunoi.

Și se ridică atent și zîmbește ,

Amenințat de boala veche a lui ,

Și caută în adîncul meu , privește ,

Dar nu îmi spune nimic, nimănui.

În glas și strigăt de uitare

Mi-ar fi spus pripit ,

Ai venit …

Uncategorized

Frică .

forever_lost

Frică nu îmi este  de moartea care îmi mănîncă veșnicia , nici de singurătatea pe care o beau în loc de cafea , nici de tine , nici de soarele care s-a stins în ochii ei , nici de mine.

– De ce ?

De foaia albă.De albul scurs în negrul gîndurilor ei.

Ruginită și răgușită , stând în colțul din cameră prăfuit de atîta vreme, unde doar luna de seară își strecoară lumina.Și totuși tăcerea arde în propria ta zbucimare mai tare decît strigătul rupt din tine.Pentru că  m-au înghețat , m-au ars , m-au rupt , m-au strivit , m-au călcat pe verde , m-au înădușit și m-au înecat. Am obosit . Pot să scriu , dar mi-au construit punți ca să pierd.Uneori fără răsuflare și pic de dorință , alteori ca o flacără care luptă pentru propria lumînare.Alteori pe pămînt .Pe sus . Pe jos. Sufletul mereu luptă chiar și atunci cînd tu ești mort.Și a învins.