Frică nu îmi este  de moartea care îmi mănîncă veșnicia , nici de singurătatea pe care o beau în loc de cafea , nici de tine , nici de soarele care s-a stins în ochii ei , nici de mine.

– De ce ?

De foaia albă.De albul scurs în negrul gîndurilor ei.

Ruginită și răgușită , stând în colțul din cameră prăfuit de atîta vreme, unde doar luna de seară își strecoară lumina.Și totuși tăcerea arde în propria ta zbucimare mai tare decît strigătul rupt din tine.Pentru că  m-au înghețat , m-au ars , m-au rupt , m-au strivit , m-au călcat pe verde , m-au înădușit și m-au înecat. Am obosit . Pot să scriu , dar mi-au construit punți ca să pierd.Uneori fără răsuflare și pic de dorință , alteori ca o flacără care luptă pentru propria lumînare.Alteori pe pămînt .Pe sus . Pe jos. Sufletul mereu luptă chiar și atunci cînd tu ești mort.Și a învins.