Uncategorized

Oameni care îmi plac.

people_by_vankevich

Îmi plac oamenii care plîng..

Oamenii care greșesc și întotdeauna își vor recunoaște asta, seara , pe la trei sau dimineața pe la șase, în genunchi și la pămînt cu sufletul în mînă, plîngînd pănă la epuizare, de durere, de dezamăgire, de pierdere.

Îmi plac oamenii care se pierd și se regăsesc..

Oamenii care urmăresc natura, și se conectează cu ea , așa încît prin venele lui trece sîngele ei , viața ei și se complecteză, cu o respirație.Oamenii care iubesc natura.Întotdeauna.

Îmi plac oamenii care mint și îți recunosc adevărul.

Oamenii care știu, și înțeleg că uneori se ascund după perfecțiune.Apoi renunță repede, și înțeleg că perfecțiunea e în existența lui, lumina din ochi e mai strălucitoare cînd este redată simplu.Atît de simplu.

Îmi plac oamenii care tac..

Oamenii care știu să tacă , sunt atît de puternici.Uneori te poți îndrăgosti și fără de cuvinte.

Îmi plac oamenii care râd..

Și sub periferiile localurilor, zîmbetele care te zguduie , sunt cele mai sincere , chiar dacă sunt atît de rare.

îmi plac oamenii care cîntă la pian , vioară , chitară..

Oamenii care aleg să vorbească prin muzică, prin strune de chitară, și clape de pian.Ei știu cel mai sensibil să îți intre în suflet.

Îmi plac oamenii care privesc dincolo de mecanisme.

Oamenii care mereu își aruncă privirile în lărgimea lumii, uneori cu capul sus, alteori cu capul în pămînt.

Îmi plac oamenii triști , și cu un colț de zîmbet.

Imi plac oamenii care iubesc toamnele.

Oamenii triști care port în spinare un bagaj cu experiență de viață , capabili să treacă fără să fie observați.

Îmi plac oamenii care nu cerșesc atenție.

Da , îmi plac oamenii simpli , care nu-i preocupă niciodată părerea trecătorilor.

Îmi plac oamenii care nu râd atunci cînd cineva a căzut.

Îmi plac oamenii care îți acordă ajutor , fără a aștepta în schimb absolutul.

Îmi plac oamenii care scriu.

Oameni care au nevoie să plîngă, să cadă în genuchi și să plîngă, aceasta fiind uneori unica șansă de-a ține sufletul în ei.

Îmi plac oamenii care iubesc ploaia, fără umbrele.

Și simt durere pentru înțelepciunile de bunici.

Da , îmi plac oamenii.

Uncategorized

Orbul și nimicul.

DSC_0205

Ardem în propria, și zbuciumata lumînare,

Nu suntem decît cenușa veacului,

Care se primblă prin istorie,

Se mint cei care cred că pot să se stingă.

Timpul ne mătură din drumul lui,

Lîngă pianul prăfuit cu ani ,

Mi-am așezat amintirile pe mobilier,

Și am rugat ploaia , să mă curățe,

Așa încît luna să îmi oglindească chipul,

Chinut și mereu rece.

M-am reîntors acasă,

Și am rugat iarba să mă calce,

Focul să mă ardă ,

Pămîntul să mă ascundă,

Ca să rămîn aici, și să mă întîmpine toamna,

Ca să nu fiu prima, și utlima la întîlnirea,

Dintre ani , și dintre veacuri.

-Pot să mă așez aici lîngă tine?

Nici eu nuștiu despre ce îmi vorbesc,

Sau îți vorbesc.

Dar tăcerea ta , îmi zidește senzația ,

Că trebuiesc , și că mă asculți.

Nu zi nimic, hai să privim cum dansează ploaia,

Pe fața noastră.

Sau tu plîngi ?

De ce ?

Ce orb am fost, de n-am văzut ploaia din ochii tăi.

Uncategorized

Iartă-mă !

6bb20c9f94abb49b8b7bdc429c0438e9-d1ua08r

Iartă-mă!

Că dincolo de privirea ta ,

Eu am căutat absolutul,

Cu luna din ochii mei ,

Și cerul din ochii tăi,

Sufletul meu n-a rezistat aventurei,

Și te-a zidit în poezie,

Iartă-mă!

Că din toate căutările mele,

Eu am găsit pe mine în tine,

Și cu toate că am semnat un tratat,

Nu cum tu , eu pe toate le-am trădat.

Iartă-mă!

Că din toate anotimpurile vieții ,

Eu am ales toamna ca pe-o plecare utilă,

Iar tu mi-ai dăruit vara ca pe-un început inutil.

Și cu atîtea virgule minuscule.

Iartă-mă!

Că atît de pragmatică și stranie am fost,

Nu să te îndrăgostesc în mine , am vrut,

Ci să te îndrăgostesc în viață,

Și în sufletul ei,

Dar tîrziu am înțeles,

Că nu ai nimic absolut , cu lumea ei.

Iartă-mă!

Că m-ai distrus și mi-ai uscat toate lacrimile,

Așteptînd ploaia ca pe-o binecuvîntare,

Și te-am obosit așteptîndu-te,

Ocolind zilele.

Iartă-mă!

Că te-ai împiedicat pe toate drumurile,

Crezînd că sunt ca toate dragostele de la margine,

Că m-ai crezut a tuturor,

Iar eu am fost doar a ta,

Și al universului de poezie.

Iartă-mă!

Că în această dragoste inventată,

N-am crezut în altcineva,

Decît în tine,în mine,

Decît în nimeni.

Iartă-mă !

Că mi-ai luat totul ,

Și ai trăit absolutul nud.

M-ai lăsat doar cu mine,

Și cu nourul mereu ud.

Iartă-mă!

Că am ajuns să nu am ce-ți da ,

M-ai secat și m-ai călcat,

Pînă la uscare, și la mărturisire,

Pînă la blestem.

Uncategorized

Ultima.

step_on_it_by_alexiuss-d96vc16

Ora trei de noapte.Mi-e frică să îmi număr nopțile pînă la veșnicia lor , pentru că o dată ar trebui să numai văd.Și dacă nu o să mai văd , nu voi simți , și tot așa pînă la infinit.E ultima săptămînă de vară , dar eu nu am fost decît un martor ocular asupra conturului de timp.Și s-a strecurat prin pumnul meu , chiar dacă uneori l-am strîns cu atîta putere.Nu am făcut nimic din ce mi-am propus , și am o mie și una de motivații , ca să îmi ascund marele defect care nu mă face deosebit cu nimic – Leneșul din mine.Mie frică de toamna care vine , pentru că e posibil să zidesc ultima mea plecare , ultima.Am să mă pierd în propria viață, am să strivesc toate așteptările , și am să distrug toate gările , nimeni n-ar trebui niciodată să mă aștepte.Am distrus toate drumurile pînă la mine , și de la mine.Am săpat în mine, zi și noapte.Am plîns și am căzut la pămînt , de durere, de oboseală, de neputință, de uitare, de coborîre, de rugină.Și nu m-am oprit , știam că am să ajung de la pătimire la refugiu, știam că am să ating pianul , și că scurgerea asta care mă inundă , nu am să o pot opri niciodată.În venele mele tot ce-am săpat pînă acuma , a izbucnit ca un vulcan , și sîngele meu din roșu în alb , pur și simplu , s-a îmbolnăvit, el nicioadată nu se va liniști.După furtună nu vine seninul , așa cum fulgerul este capabil să te lovească de două , trei ori .Trebuie să știi cînd , cum și de ce, ar trebui să te oprești.Dacă încă mai crezi că ești capabil , și atotputernic lumii tale subterane , se pare că încă nu ai căzut vre-odată. Nu-i necesar , dar e util.Într-o zi fiecare cade , doar că unii aud pămîntul , alții rămîn să creadă că îl calcă într-o formă superioară.

Uncategorized

M-ai avut.Pînă cînd am închis ochii.

_DSC0896

Sunt cîțiva ani legați într-o cutiuță care mereu mă țin la mal , dacă văd că plutesc, mă țin la suprafață.Mă țin la mal cu idee că oamenii întotdeauna dezamăgesc, chiar dacă uneori nu ei sunt de vină , ci așteptările tale.Tu ai fost primul , care m-ai avut , și m-ai înecat în toți acești ani , în toate acestea zile.Privirile deosebite , mereu îți zidesc misterul în sufletul tău.Și începuturile noastre au fost un mister , în care te descopeream în vise , în cuvinte, în planuri cu mine și cu tine , în trecutul tău și al meu.

Tu m-ai avut atît de repede , deși uneori credeam în întervaluri de timp.Cînd am început să îmi dezbrac sufletul , gol l-am lăsat , vorbindu-ți despre tăcerile mele, despre temerile mele , despre scrisul meu.Și tu m-ai înghețat.

M-ai avut … cînd te-am crezut.Ce frumos ai jucat.Deși știam că pierderea va fi a mea.

M-ai avut …cînd ți-am dedicat ție toate așteptările mele.

Ce frumos m-ai avut.Așa cum le ai pe toate.Pe toate , cele pustii și care se vînd.Iar eu am ales doar să te port ca pe-o așteptare, ca pe-o întîlnire cu propriul suflet.Nu ai să poți să mă așezi pe-o balanță cu toate, tot ce credeam eu , într-un suflet cu mistere capabil să nu distrugă.

M-ai avut … cînd m-ai copleșit cu masca depusă ca un praf , pe sufletul tău.Și cînd am început să cred , că oamenii chiar au nevoie să fie crezuți. Da , și chiar atunci cînd credeam că sunt un pic mai egoistă , și stranie decît tine.M-ai avut cînd am început să cred , că chiar trebuiesc , nu ca pe-o marfă de pe raft , nu ca pe-o carte care nu are cuprinsuri , ci ca pe-o răsuflare , atît de profundă.Fără a fi comparată.Nu eu , nu sufletul meu.Prea pustiu , prea mic , prea trist.Ești stăpînul proprei lumi , care domină totul și pe toate.Ți-ai dat seama că ar fi o pierdere în sondaje , dacă ai fi refuzat.Și m-ai avut.O picătură , un strop, un pic.Dar nu am crezut că oamenii puternici , pot fi și slabi.Ți-e frică.De lumea mea căzută dintr-o lacrimă de lună.Nu ai fi crezut vre-odată , că tu vei cîștiga liniștea din sufletul meu.

M-ai avut.Și îți place să ai , să deții.Dar după fiecare frîngere, vine oare vre-un cîștig ? Nu , dar m-ai avut pînă în momentul cînd am închis ochii , dincolo de privirea asta , lumea și fibrele ei se simt cu atîta intensitate.Nu te-am simțit acolo. Rece, pustiu , obosit,pierdut, uitat și singur, dintotdeauna așa ai fost.Dar m-ai avut , zidind în mine o figură misterioasă cu atîtea răsărituri.Nu erai decât un cîștigător de trupuri ce se pierd în diminețile tale.Tîrziu sau niciodată ,sensul vieții îți face semn de reîntoarcere.

Incomparabilă este deținerea din mîinele tale ,care ai avuto.Pentru că cînd am închis ochii , tu tot ce ai avut , ai pierdut.M-ai avut , și m-ai pierdut.În întunericul subteran, cu razele ce pătrund pe sub gene , misterul se întîmplă încă.Și eu atîtea pot să simt.

Uncategorized

Nopți din tine.

_DSC0856

Nu am iubit niciodată singurătatea.Pentru că , nu îmi place cînd nu pot să îmi țin echilibrul.Mi-e frică de schimbare.Mereu căutînd stabilitate, cu toate că pînă la final te plictisești. Cu toții ne plictisim, dar nu cu toții recunoaștem asta.Și eu sunt prea puternic să recunosc , că am  nevoie de-o toamnă care să mă scuture , să mă usuce și să mă facă praf, ca mai apoi să răsufle din mine, pentru asigurarea existenței sale.Ora trei de noapte , iubesc să îmi strecor pupilele în acest colț de timp care se strecoară prin măduva spinării mele, e noapte și atunci putem asculta doar liniștea lunii, și să privim cum dansează stelele  , ele înecîndu-se în cer, noi într-o sticlă cu vin.Suntem la înălțime, și de aici privim cum ard felinarele omorîte de pămînt , cum oamenii nu se grăbesc și se pierd în propriile gînduri , singuri și cu cineva , sau cu cineva de mînă și singuri.Privim ca doi martori cum timpul ne uită, se bucură, se pierde, se îndrăgosește , și nici de cum nu așteaptă.De aici , lumea ar fi mai altfel privită lîngă tine.Am renunțat la țigară, mă întreb cît timp îmi va lua , ca să renunț la fumul din ochii tăi, la tulburarea sufletului tău. Ce nebun sunt, că vreau eu să te liniștesc.Vinul își țese autoritate în trupul nostru , iar noi ardem într-un singur trup.Nu aș fi recunoscut niciodată , că în privirea ta , mă simt atît de pierdut, de refugiat.Mi-au repetat într-una că natura tuturor lucrurilor este trecătoare, dar oare aș fi crezut vre-odată că tu nu ești.Rămâi în egoismul meu , și respiri din mine ca un fel de răzbunare.Da , știam că dragostea salvează lumea,dar tu pe mine m-ai ucis.Simt că trăiesc, dar simt că fără tine și tăcerile dor.Pe lîngă mine , toți și-au zidit atîtea drumuri , și așteptări pierdute în gară , dar tu încă nu ți-ai făcut vre-o una.Mi-ai umplut urmele pe acel drum pe care nu l-ai cutremurat vre-odată, și ți-am simțit teama, de mine și de viață.Dar nu am să înțeleg nicioadată, de ce în privirile tale ești atît de tristă ? Hai să vorbim și despre mine, destul , nu ?  În nopțile , din care am respirat din răsuflarea ta, m-am hrănit din sufletul tău , au fost nopți din tine.Eu sunt eu , da ? Și tu ești tu , nu ? Și o să lăsăm așa .Din teamă, din așteptare, din egoism , și din plecare.

Uncategorized

Declarație pe venit.

cropped-loss_by_hayzy-d58f10d.jpg

the_letter_by_yaamas

Într-o zi eu am să declar toată bogăția mea, toate monedele vechi arse în spinare,toate diamantele culese de sub gene, toate bancnotele puse peste răni, tot aurul împodobit în păr. Și într-o zi , am să declar că sunt fericită.Am să scutur toate frunzele din pomul vieții mele, și chiar dacă se vor scutura cu ele și fructele dulci ,am să le las să cadă pentru fericirea voastră.Liniștea pianului îmi va alinta auzul la fiecare respirație de a mea, ca să pot să percep de ce oamenii iubesc zgomotul.Am să îmi dezgolesc sufletul, ca să îl înțelegi și tu , dar nu am să renunț niciodată la el pentru tine.Cînd scuturi din tine toate cuvintele depuse de atâta vreme, precum ai scutura un covor vechi dar cu atîta importanță, simți că ai rămas ca luna de pe cer singură dar totuși cu atîtea stele aparente pe lîngă ea.

– În umbră poți să trăiești ? În umbra ființei tale.

-De ce le este frică oamenilor cel mai mult ? De moarte,de singurătate,de sărăcie, de putere,de iubiri neîmpărtășite , sau de inexplicabila idee că dragostea a dispărut ?

-De ce îmi este frică mie ? De absența ta , sau pur și simplu de faptul că cînd m-ai cutreierat nu ți-a mai rămas nimic din mine ?

Ardem și ne zbuciumăm în propria lumânare, apoi ne stingem tot în ea , din cauza că n-am putut să ne învățăm ,ca să fim flacăra liniștii.N-am învățat să simțim căldura, ci doar să ne ardem.Am ars.Dar într-o zi am să scutur toată cenușa din mine, și am să declar că sunt fericită.Am să declar toate așteptările mele, și toate scrisorile venite.Toate toamnele .

Uncategorized

Tablou de toamnă.

autumn_by_moca_mihai_madalin-d5p7mfg

Nuștiu ce ți-au vorbit despre mine,

Dar sunt tabloul de toamnă , din colțul tău de cameră,

Care deși te privesc într-una ,

Niciodată nu ai șters pînza de păianjen ,

Care mă orbește ca bruma.

Nuștiu ce ți-au dăruit pe mine,

Dar de cînd sunt la tine,

Sunt oglindă, refugiu ,insomnie.

Cîte-odată mă lași pe timpuri ,

Uneori mă târâi cu tine,

Nuștiu cu cît m-ai vîndut ,

Dar de cînd nu sunt lîngă tine,

M-au prăfuit toate zbuciumurile lumii,

Așa încît n-am rămas decît ,

Un tablou pe pământ.

Uncategorized

De frică.

aeris_underwater___cosplay_by_adella-d94ggvm

Ți-am cutreierat toate drumurile ,

Și ți-am învățat toate legile,

Ți-am așteptat toate gările,

Și ți-am muțit toate zgomoturile ,

De frică să nu te pierd în liniștea ta.

Ți-am tăcut toate tăcerile,

Și ți-am găsit toate rătăcirile,

Ți-am cîntat toate vioarele,

De frică să nu te rătăcești.

Ți-am scris toate scrisorile,

Și ți-am cules toate florile,

Ți-am oprit toamnele,

De frică să nu îți pierd parfumul,

Ți-am coborît toate ploile,

Și ți-am adus nopțile,

De frică să nu te rătăcești.

În propriile nopți.Și în tăcerile tale.

Ți-am adus marea ,

Și tu te-ai înecat în ea,

Rătăcită.

Uncategorized

Privirile.

from_here_you_can_see_the_whole_world_____by_pascalcampion-d703bklÎngheț în cuvintele care de atâta vremea nu le-am așezat pe hîrtie , trimisă într-o scrisoare de un poștaș pierdut în gîndurile și viața sa.Nu am să îți spun niciodată cîtă singurătate , și în acelaș timp libertate au păsările în zbor, de aceea când mă pornesc, îmi furnizez mereu un zbor frânt.În jurul meu zgomotul mi-a găsit trupul acolo unde tu l-ai aruncat , și de atunci , în ultima gară și ultima mea așteptare , eu niciodată nu m-am regăsit.Sufletul meu aleargă , ca un copil care a pornit la joacă cu atîta dorință de-a simți libertatea și pacea naturii.De atunci luna îmi povestește în fiecare noapte cum o blesteamă unii, și că niciodată n-a zîmbit .Mă ascund după zilele de toamnă , într-o frunză căzută la pămînt , resemnată că natura tuturor lucrurilor este trecătoare.Așa am fost și eu.Înecată în lacrimile de ploaie , îmi înghit cuvintele de frică să nu-l îngheț , să nu-l strivesc, să nu-l fărâmițez în bucăți.Să nu mă întrebi nicioată , dacă sunt fericită.S-ar putea să te dezamăgești în așteptările tale.Noi niciodată nu ne vom trimite scrisori , și nici cuvintele nu își vor țese drumuri.Doar privirile , ele o să ne distrugă caracterul , o să ne pună în genunchi, o să ne cutremure și o să ne lovească până în măduva spinării.Ele vor vorbi.