Într-o zi eu am să declar toată bogăția mea, toate monedele vechi arse în spinare,toate diamantele culese de sub gene, toate bancnotele puse peste răni, tot aurul împodobit în păr. Și într-o zi , am să declar că sunt fericită.Am să scutur toate frunzele din pomul vieții mele, și chiar dacă se vor scutura cu ele și fructele dulci ,am să le las să cadă pentru fericirea voastră.Liniștea pianului îmi va alinta auzul la fiecare respirație de a mea, ca să pot să percep de ce oamenii iubesc zgomotul.Am să îmi dezgolesc sufletul, ca să îl înțelegi și tu , dar nu am să renunț niciodată la el pentru tine.Cînd scuturi din tine toate cuvintele depuse de atâta vreme, precum ai scutura un covor vechi dar cu atîta importanță, simți că ai rămas ca luna de pe cer singură dar totuși cu atîtea stele aparente pe lîngă ea.

– În umbră poți să trăiești ? În umbra ființei tale.

-De ce le este frică oamenilor cel mai mult ? De moarte,de singurătate,de sărăcie, de putere,de iubiri neîmpărtășite , sau de inexplicabila idee că dragostea a dispărut ?

-De ce îmi este frică mie ? De absența ta , sau pur și simplu de faptul că cînd m-ai cutreierat nu ți-a mai rămas nimic din mine ?

Ardem și ne zbuciumăm în propria lumânare, apoi ne stingem tot în ea , din cauza că n-am putut să ne învățăm ,ca să fim flacăra liniștii.N-am învățat să simțim căldura, ci doar să ne ardem.Am ars.Dar într-o zi am să scutur toată cenușa din mine, și am să declar că sunt fericită.Am să declar toate așteptările mele, și toate scrisorile venite.Toate toamnele .

Nuștiu ce ți-au vorbit despre mine,

Dar sunt tabloul de toamnă , din colțul tău de cameră,

Care deși te privesc într-una ,

Niciodată nu ai șters pînza de păianjen ,

Care mă orbește ca bruma.

Nuștiu ce ți-au dăruit pe mine,

Dar de cînd sunt la tine,

Sunt oglindă, refugiu ,insomnie.

Cîte-odată mă lași pe timpuri ,

Uneori mă târâi cu tine,

Nuștiu cu cît m-ai vîndut ,

Dar de cînd nu sunt lîngă tine,

M-au prăfuit toate zbuciumurile lumii,

Așa încît n-am rămas decît ,

Un tablou pe pământ.

Ți-am cutreierat toate drumurile ,

Și ți-am învățat toate legile,

Ți-am așteptat toate gările,

Și ți-am muțit toate zgomoturile ,

De frică să nu te pierd în liniștea ta.

Ți-am tăcut toate tăcerile,

Și ți-am găsit toate rătăcirile,

Ți-am cîntat toate vioarele,

De frică să nu te rătăcești.

Ți-am scris toate scrisorile,

Și ți-am cules toate florile,

Ți-am oprit toamnele,

De frică să nu îți pierd parfumul,

Ți-am coborît toate ploile,

Și ți-am adus nopțile,

De frică să nu te rătăcești.

În propriile nopți.Și în tăcerile tale.

Ți-am adus marea ,

Și tu te-ai înecat în ea,

Rătăcită.

Îngheț în cuvintele care de atâta vremea nu le-am așezat pe hîrtie , trimisă într-o scrisoare de un poștaș pierdut în gîndurile și viața sa.Nu am să îți spun niciodată cîtă singurătate , și în acelaș timp libertate au păsările în zbor, de aceea când mă pornesc, îmi furnizez mereu un zbor frânt.În jurul meu zgomotul mi-a găsit trupul acolo unde tu l-ai aruncat , și de atunci , în ultima gară și ultima mea așteptare , eu niciodată nu m-am regăsit.Sufletul meu aleargă , ca un copil care a pornit la joacă cu atîta dorință de-a simți libertatea și pacea naturii.De atunci luna îmi povestește în fiecare noapte cum o blesteamă unii, și că niciodată n-a zîmbit .Mă ascund după zilele de toamnă , într-o frunză căzută la pămînt , resemnată că natura tuturor lucrurilor este trecătoare.Așa am fost și eu.Înecată în lacrimile de ploaie , îmi înghit cuvintele de frică să nu-l îngheț , să nu-l strivesc, să nu-l fărâmițez în bucăți.Să nu mă întrebi nicioată , dacă sunt fericită.S-ar putea să te dezamăgești în așteptările tale.Noi niciodată nu ne vom trimite scrisori , și nici cuvintele nu își vor țese drumuri.Doar privirile , ele o să ne distrugă caracterul , o să ne pună în genunchi, o să ne cutremure și o să ne lovească până în măduva spinării.Ele vor vorbi.

Am călcat pămîntul tău precum calcă Dumnezeu inima noastră.Atît de profund.Și am plâns pentru că știam că am ajuns în visurile mele.Deși te blesteamă toți, se pierd și se uită. Eu m-am regăsit , m-am strîns în bucăți și am alergat în brațele tale , împreună să ne primblăm prin orașul vechi al vieții noastre.Oamenii vechi se pot simți doar prin acele locuri vechi care s-au întîlnit de nenumărate ori.Și anotimpuri.Am întîrziat , știu , pentru că la gară nu era decât frunzele și luna , dar îmi era destul , pentru mine toamna înseamnă că tu încă mai exiști.Mi-ai oferit viața în pagina albă , tu ai fost unica mea inspirație și unicul temei de-a porni la drum.București , eu m-am reîntors.Lasă-mă să te numesc casă , pentru mai mare refugiu, alergând zi de zi , eu n-am găsit.Din prima zi , din prima clipă cînd m-ai îmbrățișat cu poeții tăi , cu acei scriitori nebuni de artă , cu pămîntul ce poartă în spinare atîtea blesteme, atîtea istorii , atîtea vieții pierdute, doar atunci am înțeles că am să mă reîntorc la tine mereu.Deși vibrezi în respirația mea în toate nopțile de insomnie pline.