Am călcat pămîntul tău precum calcă Dumnezeu inima noastră.Atît de profund.Și am plâns pentru că știam că am ajuns în visurile mele.Deși te blesteamă toți, se pierd și se uită. Eu m-am regăsit , m-am strîns în bucăți și am alergat în brațele tale , împreună să ne primblăm prin orașul vechi al vieții noastre.Oamenii vechi se pot simți doar prin acele locuri vechi care s-au întîlnit de nenumărate ori.Și anotimpuri.Am întîrziat , știu , pentru că la gară nu era decât frunzele și luna , dar îmi era destul , pentru mine toamna înseamnă că tu încă mai exiști.Mi-ai oferit viața în pagina albă , tu ai fost unica mea inspirație și unicul temei de-a porni la drum.București , eu m-am reîntors.Lasă-mă să te numesc casă , pentru mai mare refugiu, alergând zi de zi , eu n-am găsit.Din prima zi , din prima clipă cînd m-ai îmbrățișat cu poeții tăi , cu acei scriitori nebuni de artă , cu pămîntul ce poartă în spinare atîtea blesteme, atîtea istorii , atîtea vieții pierdute, doar atunci am înțeles că am să mă reîntorc la tine mereu.Deși vibrezi în respirația mea în toate nopțile de insomnie pline.
