Îngheț în cuvintele care de atâta vremea nu le-am așezat pe hîrtie , trimisă într-o scrisoare de un poștaș pierdut în gîndurile și viața sa.Nu am să îți spun niciodată cîtă singurătate , și în acelaș timp libertate au păsările în zbor, de aceea când mă pornesc, îmi furnizez mereu un zbor frânt.În jurul meu zgomotul mi-a găsit trupul acolo unde tu l-ai aruncat , și de atunci , în ultima gară și ultima mea așteptare , eu niciodată nu m-am regăsit.Sufletul meu aleargă , ca un copil care a pornit la joacă cu atîta dorință de-a simți libertatea și pacea naturii.De atunci luna îmi povestește în fiecare noapte cum o blesteamă unii, și că niciodată n-a zîmbit .Mă ascund după zilele de toamnă , într-o frunză căzută la pămînt , resemnată că natura tuturor lucrurilor este trecătoare.Așa am fost și eu.Înecată în lacrimile de ploaie , îmi înghit cuvintele de frică să nu-l îngheț , să nu-l strivesc, să nu-l fărâmițez în bucăți.Să nu mă întrebi nicioată , dacă sunt fericită.S-ar putea să te dezamăgești în așteptările tale.Noi niciodată nu ne vom trimite scrisori , și nici cuvintele nu își vor țese drumuri.Doar privirile , ele o să ne distrugă caracterul , o să ne pună în genunchi, o să ne cutremure și o să ne lovească până în măduva spinării.Ele vor vorbi.