Oameni care îmi plac.

people_by_vankevich

Îmi plac oamenii care plîng..

Oamenii care greșesc și întotdeauna își vor recunoaște asta, seara , pe la trei sau dimineața pe la șase, în genunchi și la pămînt cu sufletul în mînă, plîngînd pănă la epuizare, de durere, de dezamăgire, de pierdere.

Îmi plac oamenii care se pierd și se regăsesc..

Oamenii care urmăresc natura, și se conectează cu ea , așa încît prin venele lui trece sîngele ei , viața ei și se complecteză, cu o respirație.Oamenii care iubesc natura.Întotdeauna.

Îmi plac oamenii care mint și îți recunosc adevărul.

Oamenii care știu, și înțeleg că uneori se ascund după perfecțiune.Apoi renunță repede, și înțeleg că perfecțiunea e în existența lui, lumina din ochi e mai strălucitoare cînd este redată simplu.Atît de simplu.

Îmi plac oamenii care tac..

Oamenii care știu să tacă , sunt atît de puternici.Uneori te poți îndrăgosti și fără de cuvinte.

Îmi plac oamenii care râd..

Și sub periferiile localurilor, zîmbetele care te zguduie , sunt cele mai sincere , chiar dacă sunt atît de rare.

îmi plac oamenii care cîntă la pian , vioară , chitară..

Oamenii care aleg să vorbească prin muzică, prin strune de chitară, și clape de pian.Ei știu cel mai sensibil să îți intre în suflet.

Îmi plac oamenii care privesc dincolo de mecanisme.

Oamenii care mereu își aruncă privirile în lărgimea lumii, uneori cu capul sus, alteori cu capul în pămînt.

Îmi plac oamenii triști , și cu un colț de zîmbet.

Imi plac oamenii care iubesc toamnele.

Oamenii triști care port în spinare un bagaj cu experiență de viață , capabili să treacă fără să fie observați.

Îmi plac oamenii care nu cerșesc atenție.

Da , îmi plac oamenii simpli , care nu-i preocupă niciodată părerea trecătorilor.

Îmi plac oamenii care nu râd atunci cînd cineva a căzut.

Îmi plac oamenii care îți acordă ajutor , fără a aștepta în schimb absolutul.

Îmi plac oamenii care scriu.

Oameni care au nevoie să plîngă, să cadă în genuchi și să plîngă, aceasta fiind uneori unica șansă de-a ține sufletul în ei.

Îmi plac oamenii care iubesc ploaia, fără umbrele.

Și simt durere pentru înțelepciunile de bunici.

Da , îmi plac oamenii.

Orbul și nimicul.

DSC_0205

Ardem în propria, și zbuciumata lumînare,

Nu suntem decît cenușa veacului,

Care se primblă prin istorie,

Se mint cei care cred că pot să se stingă.

Timpul ne mătură din drumul lui,

Lîngă pianul prăfuit cu ani ,

Mi-am așezat amintirile pe mobilier,

Și am rugat ploaia , să mă curățe,

Așa încît luna să îmi oglindească chipul,

Chinut și mereu rece.

M-am reîntors acasă,

Și am rugat iarba să mă calce,

Focul să mă ardă ,

Pămîntul să mă ascundă,

Ca să rămîn aici, și să mă întîmpine toamna,

Ca să nu fiu prima, și utlima la întîlnirea,

Dintre ani , și dintre veacuri.

-Pot să mă așez aici lîngă tine?

Nici eu nuștiu despre ce îmi vorbesc,

Sau îți vorbesc.

Dar tăcerea ta , îmi zidește senzația ,

Că trebuiesc , și că mă asculți.

Nu zi nimic, hai să privim cum dansează ploaia,

Pe fața noastră.

Sau tu plîngi ?

De ce ?

Ce orb am fost, de n-am văzut ploaia din ochii tăi.

Iartă-mă !

6bb20c9f94abb49b8b7bdc429c0438e9-d1ua08r

Iartă-mă!

Că dincolo de privirea ta ,

Eu am căutat absolutul,

Cu luna din ochii mei ,

Și cerul din ochii tăi,

Sufletul meu n-a rezistat aventurei,

Și te-a zidit în poezie,

Iartă-mă!

Că din toate căutările mele,

Eu am găsit pe mine în tine,

Și cu toate că am semnat un tratat,

Nu cum tu , eu pe toate le-am trădat.

Iartă-mă!

Că din toate anotimpurile vieții ,

Eu am ales toamna ca pe-o plecare utilă,

Iar tu mi-ai dăruit vara ca pe-un început inutil.

Și cu atîtea virgule minuscule.

Iartă-mă!

Că atît de pragmatică și stranie am fost,

Nu să te îndrăgostesc în mine , am vrut,

Ci să te îndrăgostesc în viață,

Și în sufletul ei,

Dar tîrziu am înțeles,

Că nu ai nimic absolut , cu lumea ei.

Iartă-mă!

Că m-ai distrus și mi-ai uscat toate lacrimile,

Așteptînd ploaia ca pe-o binecuvîntare,

Și te-am obosit așteptîndu-te,

Ocolind zilele.

Iartă-mă!

Că te-ai împiedicat pe toate drumurile,

Crezînd că sunt ca toate dragostele de la margine,

Că m-ai crezut a tuturor,

Iar eu am fost doar a ta,

Și al universului de poezie.

Iartă-mă!

Că în această dragoste inventată,

N-am crezut în altcineva,

Decît în tine,în mine,

Decît în nimeni.

Iartă-mă !

Că mi-ai luat totul ,

Și ai trăit absolutul nud.

M-ai lăsat doar cu mine,

Și cu nourul mereu ud.

Iartă-mă!

Că am ajuns să nu am ce-ți da ,

M-ai secat și m-ai călcat,

Pînă la uscare, și la mărturisire,

Pînă la blestem.

Ultima.

step_on_it_by_alexiuss-d96vc16

Ora trei de noapte.Mi-e frică să îmi număr nopțile pînă la veșnicia lor , pentru că o dată ar trebui să numai văd.Și dacă nu o să mai văd , nu voi simți , și tot așa pînă la infinit.E ultima săptămînă de vară , dar eu nu am fost decît un martor ocular asupra conturului de timp.Și s-a strecurat prin pumnul meu , chiar dacă uneori l-am strîns cu atîta putere.Nu am făcut nimic din ce mi-am propus , și am o mie și una de motivații , ca să îmi ascund marele defect care nu mă face deosebit cu nimic – Leneșul din mine.Mie frică de toamna care vine , pentru că e posibil să zidesc ultima mea plecare , ultima.Am să mă pierd în propria viață, am să strivesc toate așteptările , și am să distrug toate gările , nimeni n-ar trebui niciodată să mă aștepte.Am distrus toate drumurile pînă la mine , și de la mine.Am săpat în mine, zi și noapte.Am plîns și am căzut la pămînt , de durere, de oboseală, de neputință, de uitare, de coborîre, de rugină.Și nu m-am oprit , știam că am să ajung de la pătimire la refugiu, știam că am să ating pianul , și că scurgerea asta care mă inundă , nu am să o pot opri niciodată.În venele mele tot ce-am săpat pînă acuma , a izbucnit ca un vulcan , și sîngele meu din roșu în alb , pur și simplu , s-a îmbolnăvit, el nicioadată nu se va liniști.După furtună nu vine seninul , așa cum fulgerul este capabil să te lovească de două , trei ori .Trebuie să știi cînd , cum și de ce, ar trebui să te oprești.Dacă încă mai crezi că ești capabil , și atotputernic lumii tale subterane , se pare că încă nu ai căzut vre-odată. Nu-i necesar , dar e util.Într-o zi fiecare cade , doar că unii aud pămîntul , alții rămîn să creadă că îl calcă într-o formă superioară.