Am alergat pînă la tine, indecisă, strivită de oboseală, uneori cu sufletul în mînă, alteori cu dînsul în spinare, dar nu am renunțat niciodată, nici în gînd, că m-aș putea opri vre-odată.Cum să mă opresc? Cum ? Și pînă ați simți picăturile de apă cum mă strîng de frunte, și alunecă de sub gene, printre ele, în jos și în sus, ușor și greu, cu tensiune și fără de ea, m-ai cucerit.Tu ai fost unica care m-a putut prinde atunci cînd m-am aruncat.Cînd m-am aruncat cu tot cu griji, cu răni ascunse, cu tăieturi între oase, cu rugină între pleoape, cu doruri de toamnă, cu plecări indecise, cu oameni care pleacă, cu bătrînețea în față, cu întrebări fără răspunsuri, cu ei fără de mine, cu mine fără de ei, cu strigăte în insomnie, cu căderile în zile, cu boli fără tratament, cu chemări fără sensuri, cu plimbări în singurătate, cu Mine.M-am descompuns, m-am strivit în milioane de bucăți, m-am împrăștiat printre tine, și tu mi-ai pătruns în toate cele mii de bucăți.Te-ai dăruit fără să mă torturezi cu zîmbete care nu vreau să le desenez, te-ai dăruit așa cum ești, și m-ai primit așa cum sunt.M-ai învățat să simt absolutul.M-ai învățat să mă simt pe mine, să mă cunosc, să mă eliberez de mine, să mă prefac în tine.Și nu eram decît o picătură de apă, nimic mai mult, nimic mai complicat, mă scufundam și muream în fiecare zi, fără a cere și a răspunde cuiva.Nu se asimilează cu libertatea, e mult mai mult decît să te simți liber și în acelaș timp dator faptelor tale, cerințelor tale, întrebărilor tale.Ca și cum ți-ai lăsat existența la mal, acelaș mal cu frămîntări ciudate, și te-ai scufundat nu dintr-un simplu accident, ci pentru că ți-ai dorit asta cel mai mult, să vrei să renunți, și că ai alergat atît de mult, prin atîtea ocolișuri, ci pentru că ai ai vrut cu toată existența ta , să simți marea, și să o lași ca ea să își facă modelările în tine.Dar dacă te scufunzi în ea, fără nici un sentiment, ci doar cu teamă, ea te duce la mal, ori de cîte ori vei înota în contra sens, pentru că ea nu are nevoie de absența ta, așa cum simți tu absolutul, așa ar vrea să se hrănească ea cu absolutul din tine,are nevoie de tensiune ca să ți-o dăruiască în schimb, trebuie să te arunci, să uiți de echilibrul și în acelaș timp să știi că îl ai cu tine.Nu-i nici o lege, nici o teorie, e pur și simplu marea.

M-am aruncat în ea, așa încît auzeam cum se rup strunele din mine, cu atîta viteză, cu atîta putere, și tensiune, mă rupea în diferite feluri, mă recompunea din picături, mă fredona, i-am dăruit absolutul din mine, și fără frică, i-am dăruit credința.O simțeam cum mă umple, mă seacă, mă cufundă, mă suflă, e în mine și eu sunt în ea, atingeam cosmosul doar împreună,am uitat de trup și suflet, nu eram decît o frunză ce și-a acceptat soarta de-a se pierde totuși de pe pămînt, și mă purta cum dorea ea, cum doream eu, parcă pe strune de vioară și clape de pian,parcă pe murmuri de izvoare, parcă pe doruri și freamăte de păduri, pe plînsete de toamne, pe răni ce curg de sub streșină, pe mine.Și doar noi două, și un punct pierdut de pescăruș ce face cercuri deasupra cufundării mele, de parcă ne-ar striga, agitat cu glas tulburător că se pierde și el în ea, și o singură admirație de lună, doar ea incomparabilă de frumoasă și tristă, ne urmărește atent fiecare mișcare, fiecare ecou, de nu cumva să fie cineva mai scăldată în frumusețe decît ea.

Și fără ea, mă înec. Fără Marea albastră.

Diminețile de toamnă îți picură lîngă geam cu frunze și rouă.Ele cad după ritmul inimii tale.Și chiar dacă îți pare că e diferită, la fiecare apus îți dai seama că toate diminețile sunt la fel.Respirația ta este îmbrăcată cu răsuflarea frunzelor care cad la pămînt, din ce în ce mai grea.Casa ta e mai adormită decît tine.Îți beai ceaiul la aceeași masă, cu aceeași cană, și nu ve-i renunța niciodată la gustul lui, ți-ar părea că măcar aici ai o stabilitate.Deși nu iubești ceaiul dulce, azi îi dai sens zahărului să se primble prin cană, să se descompună, urmărindu-l pînă la epuizare, personalizînd mai apoi asupra propriei vieți.Îți îmbrăci trupul, așa încît nici toamnă să nu-ți ajungă pînă la suflet, de parcă ea are un așa traseu.Și de fiecare dată, la aceeași oră îți lași casa în mîinile păianjenului, care pentru cîteva ore îți închiriază apartamentul.Praful de pe mobilă, e și el un răspuns la cîți ani aveți împreună cu singurătatea. Azi facem o veșnicie.În largul realității, te crezi mai visător și deosebit, diferit doar pentru că tu beai ceai, și celelalte fețe sorb cafeaua.Te pornești singur, așteptînd în gară aceeași oră, acelaș tramvai, fără ați lua curajul să ți-l schimbi, vrei măcar aici să îți pari fidel.Și îți vinzi zilele de toamnă, le ridici pe cruce rînd pe rînd, fără a înțelege ce înseamnă toamna, și că ai putea să o dăruiești celui care știe de ce frunzele se îngălbenesc și cad.Te pierzi într-o mulțime care merg spre nicăieri, neînțelegînd de ce păsările îi părăsesc.Te întorci acasă, încerci cheia de trei ori în ușă, și înțelegi că nu-i potrivită, nici casa nu te vrea, cu obiceiul de-a intra pe-o ușă tăcînd.Cearșafurile trebuie schimbate, de trupurile care ți-le scuturi prin față, pentru a uita de singurătate, dar știind că niciuna nu-i capabilă să ți-o ia.Și te pierzi în strigătele de pian, care ți-se oferă ca o cină, la cît de flămînd ești, te întrebi oare mai există ceva mai bun decît muzica, să ți-se ofere absolut fără ați cere ceva în schimb.Îți arunci sufletul în prăpastia patului tău, și ai impresia că nu mai ajungi să cazi, de parcă zborul durează o veșnicie, cît de ostenit să fii ? Înțelegi că toamna are veșnicia ei.Nopțile sînt mai reci decît tine, și astfel îți găsești echilibrul, eviți mesajele fără rost, a iubirilor care încă n-au înțeles că nu există, și te scufunzi în sensurile vieții tale, care încă nu le-ai găsit dar le cauți.Știind că undeva, dincolo de străzile acestea, stă un suflet rătăcit ca tine, care nu a învățat cum să iubească toamna.Și adormi…ca să evadezi din propria singurătate.

Hai opriți-vă surzilor din țară,

Și veniți aici să vă vedem ,

Ochii voștri ar vrea să vadă ?

Ura, frica și marele blestem?

Hai opriți-vă muților din țară,

Nu aveți ce spune acum ?

Ați făcut tratate de pomană,

Ne-ați vîndut țara,și al ei scrum.

Nu v-ați întrebat ce o să spună,

Morții din pămîntul veșnic viu,

Nu v-ați mai gîndit ce o să spuneți,

Cînd vor întreba copii, eu trebuie să știu.

Hai veniți cu pași de gheață,

Niște trupuri de materie arse în leu,

Cîtă bogăție ordinară ?

Dar Dumnezeu, unde-i al vostru Dumnezeu ?

Resemnați-vă puterea slabă,

Fără de popor n-aveți nimic,

Care-i existența voastră amară ?

Cînd fugiți de răspunsurile în plic.

A venit și toamna furtunoasă,

Să ne dați natura înapoi,

Voi străinilor din țară,

Noi cu voi vom duce un război.

Nu vă pasă de atîta pierzanie,

Nu vii frig de frigul nostru acum?

Cîtă indiferență non-umană,

Și un cîine ți-ar veni din drum.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,

Ne-ați mințit cu ochii larg deschiși,

Fără să gîndiți a doua oară,

Că cu noi , odată ați murit.

Vreți ascundeți-vă în vecie,

Vreți aici deloc nu mai veniți,

Dar pămîntul nostru ne aparține,

Fără de popor voi nu sunteți nimic.

Iar voi scumpii mei frați ,

Vă strig să mai rezistați,

Și vă scriu din mers,

Pentru ca vin la protest.

V-am simțit pașii ce calc pe al meu suflet

Și privirea care luminează în unde,

V-am văzut speranța care-o țineți în pumni,

Și puterea marilor străbuni.

V-am auzit dincolo de stradă,

Cum de cei de aici nu puteau, să vadă ,

V-am văzut pierduți, și uitați de soartă,

Cît de frumoși îmi sunteți, toți laolaltă.

Un popor dezbracat de suflet și răbdare,

Nu plecați de aici, pînă la salvare,

Știu că este frig, este foame, și doare,

Știu că răsuflați dintr-o răsuflare.

Avem și trupuri ce zîmbesc în ironie,

Stînd pe facebook, în cearșafuri o mie,

Dar schimbarea vine de la fiecare,

Și absența voastră e o vindecare.

Iar săracii țării fără de salvare,

Ce nu ne răspund la chemare,

Să știți , Dumnezeu vine în mulțime,

Stați să vă gîndiți ce va fi și mîine.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Ca să mă tot vezi, că strig de aici,

Ei vor să te ardă, ei vor să te piară,

Iar eu blestematul cerut-am și legi.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Să te ridici din genunchi cît ai stat,

Și iarbă de sub tine, să tot răsară,

Iar noi de aici, să te iubim cu nesaț.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Și fumul din tine să-l ardem de vii ,

Să-ți întoarcem și mama, și tata din gară,

Să-i oprim pe cei care plecc, și pe-a noștri copii.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Ne vezi, ne auzi, tu trebuie să știi,

Că e ultima toamnă, e ultima toamnă,

Cînd luptăm pentru salvarea propriei știri.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Cu părinții în mormînt, și copii prin străini,

Tu ai văzut , cum de ei sărăci pîn la oase,

Nu ne aud, nu ne văd, nu le pasă prea mult.

Deși ți-au jurat, veșnicia în mape,

Și te-au vîndut, dragă țară , te-au vîndut.

Drumurile noastre s-au stins, atunci cînd urmele tale au fost risipite de vînturi, de ploi, de furtuni și de nenumăratele strigăte.Despre tine am scris în toate cărțile mele vechi, lăsate într-un colț de cameră, uitate și prăfuite.Despre tine am scris destul, asta mi-am zis în dimineața aceasta.Dar tu nu m-ai înțeles.Nu ai înțeles că chemările tale sunt doar niște iluzii așezate  în cearșafurile pe care trebuie să le schimbi, la fiecare apus.Da, tu nu ai înțeles că eu nu mi-am dorit niciodată să fiu schimbată în miile de culori, poate că am să pierd, dar oare avem puterea să deținem suflete ? Eu nicioadată nu am dormit în sufletul tău, oare cum e să privești răsăritul de acolo, să îi vezi lumina ce coboară ușor pe razele zglobii ? Aș chema ploaia ca pe-o sinucidere a propriilor lacrimi, mi-aș chema furtuna ca să îmi strîngă toate bucățile din mine, și vîntul să mă măture din drumul tău.Nimeni nu mai scrie, pentru cei ce nu știu să citească. Cum îmi ceri să îți mai scriu, dacă nu știi să mă citești?Nu contează cine ești, și cîtă putere pămîntească ai lîngă tine, dacă nu ți-ai strivit niciodată sufletul în bucăți, și n-ai simțit cum își scurge durerea, se zbate și strigă pînă la evadare, zbucium și blestem, atunci n-ai cum să deții puterea de-a citi sufletul cuiva, n-am cum să mai scriu despre tine.Materia e praf, nu e inspirație.

Tu nu m-ai înțeles că o dată cu plecarea acestei toamne, eu îmi zidesc propria plecare.Din viața ta, din viața mea.Și nu m-ai înțeles că tot ce contează acum sunt cuvintele care se scurg din izvorul sufletului meu, cu atîtea strigăte.Și timpul pe care îl dăruim, îl simțim în venele noastre, în privirile noastre.

Oare am să îmi răspund cîndva, la întrebarea mea ?!

Cine plînge mai mult, încolăcit în răsuflarea care te zgîrîe, te strivește ușor ca nisipul din clepsidră, te pune în genunchi, te cutremură..Cine suferă mai mult, cel care pleacă , sau cel care așteaptă ? Acum mă înțelegi cît te-am așteptat, dragă toamnă.

Mă gîndeam să îți scriu din prima zi, deși nu dormeam la ora trei de noapte,mînele , mintea , sufletul erau blestemate de-un cutremur , din urma trenului cu care ai venit.Da , nu ți-am scris, din cauza că te-am așteptat în gară.Mi-am pregătit albul pe hîrtie a doua zi, dar mă cunoști pe centimetru, și că o dată cu tine, mi-se deschid toate rănile, chiar dacă vii pe acelaș drum cu boala mea, în venele mele se zbate dorința să te am.Am luptat și mi-am scufundat trupul în praful magic, și mi-am amorțit durerile, nuștiu cît o să mă țină, o noapte , două , trei.Dar trebuie să îți scriu , cît mai urgent, pînă aud în ecouri alarma garanției mele.Tu trebuie să știi , cît de mult te-am așteptat, cît de secată am fost,de cîte ori am murit fără răsuflare, de cîte ori am înghețat, de cîte ori m-am pierdut.Unde se află regăsirea , dacă nu în brațele tale ? Și că ești unica viață în care mai cred.Chiar dacă mă usuci, și mă poți lăsa oriunde, și oricînd.Mi-a fost dor să te respir, să mă cuprinzi pînă la nuditatea sufletului meu, să mă încarci cu cuvinte.Eu trebuie să îți spun..atîtea..m-am învățat să cînt la pian , să cînt la chitară, să scriu mai mult, să nu iubesc, să uit , să sper , să mor și să mă reînasc la fiecare sosire de-a ta.Tu trebuie să știi , că telegrama asta va ajunge la tine, doar atunci cînd eu te voi părăsi ,cînd voi ucide absolut sufletul meu , cu toată lumina sa.Mi-am plănuit propria sinucidere, tu ești liniștea mea , iar eu acum te părăsesc.Știu , că îmi ceri atîtea răspunsuri, că ar trebui să calculez , deși nu am iubit niciodată matematica, știu că ar trebui..dar ..știu..ba , nu ..nimic nu mai știu..cum , de ce , oare nu s-ar putea altfel..taci..ascultă-mă..nu, lasă-mă. Încă o dată te întreb, cine suferă mai mult , cel care pleacă sau cel care așteaptă ? Eu am alergat prin timp , să te conving , și să îți mărturisesc propriul blestem , să îmi fii pregătită, nu mi-aș dori pentru nimic în lumea, ruinarea ta.Și nicioadată, niciodată nu am crezut că eu voi fi acea care voi pleca.Am fost pregătită să te aștept în fiecare an, să te salvez în inima mea, să te am, oriunde și oricînd, dar nicioadată nu am fost pregătită , să te părăsesc pentru totdeauna.Să nu mi te usuci cînd vei citi, nici să nu mi te plîngi , să nu mi te zbuciumi , să nu mi te pierzi, că ești unicul gînd care îmi ține cuvintele vii.Tu ești tu , da ? Și eu sunt eu , nu ? Știu că pînă acum , am fost un întreg.Din ochii mei se plîngeau dorurile tale, în aerul tău se frămînta mirosul meu.Și atît de mult aș fi vrut să renunț , la dar…la dar..să mai există încă un poate..

Oare ai fi crezut că eu sunt complice la propria distrugere, ruinare , epuizare ,plecare.Și oare te-ai fi gîndit tu , că la întîlnirile noastre de seară, să îți mărturisesc despre planul meu, despre absența mea ? Trebuie să își scriu un poem , fără tine am să rămîn pustie, mai pustie decît rămîneam uneori la plecările tale de sezon.

Mi-am plîns insomniile, și încă le mai plîng…cît de sîngeros este să îți zmulgi rădăcinele, să mori din trup pînă la suflet, să îți abandonezi cerul și pămîntul , cît de profund mă apasă , și mă pune în genunchi , gîndul că plimbările noastre nu se vor mai întîlni , niciodată.

Dacă ai putea vreodată , să mă ierți , că am fost atît de slabă, de minusculă, și că am renunțat atît de ușor la viața lîngă tine.Doar dacă ai putea , vreodată..măcar în memoria sufetului meu.

Cînd vei citi , vei înțelege că de atunci te-am scris în toate poeziile mele, în toată existența mea.Și eu încă atîtea am să îți spun…

Știu , că îmi va trebui mult să îți mai scriu , ca să mă înțelegi, de ce am așezat copacii într-un cerc,și de ce încă nu mă mișc din gară.Ai alergat cu sufletul pînă la infinit, m-ai tîrît după tine, și nu ai înțeles de ce nu mă mișc din gară.

Cu drag,în memoria sufletului tău.