Drumurile noastre s-au stins, atunci cînd urmele tale au fost risipite de vînturi, de ploi, de furtuni și de nenumăratele strigăte.Despre tine am scris în toate cărțile mele vechi, lăsate într-un colț de cameră, uitate și prăfuite.Despre tine am scris destul, asta mi-am zis în dimineața aceasta.Dar tu nu m-ai înțeles.Nu ai înțeles că chemările tale sunt doar niște iluzii așezate  în cearșafurile pe care trebuie să le schimbi, la fiecare apus.Da, tu nu ai înțeles că eu nu mi-am dorit niciodată să fiu schimbată în miile de culori, poate că am să pierd, dar oare avem puterea să deținem suflete ? Eu nicioadată nu am dormit în sufletul tău, oare cum e să privești răsăritul de acolo, să îi vezi lumina ce coboară ușor pe razele zglobii ? Aș chema ploaia ca pe-o sinucidere a propriilor lacrimi, mi-aș chema furtuna ca să îmi strîngă toate bucățile din mine, și vîntul să mă măture din drumul tău.Nimeni nu mai scrie, pentru cei ce nu știu să citească. Cum îmi ceri să îți mai scriu, dacă nu știi să mă citești?Nu contează cine ești, și cîtă putere pămîntească ai lîngă tine, dacă nu ți-ai strivit niciodată sufletul în bucăți, și n-ai simțit cum își scurge durerea, se zbate și strigă pînă la evadare, zbucium și blestem, atunci n-ai cum să deții puterea de-a citi sufletul cuiva, n-am cum să mai scriu despre tine.Materia e praf, nu e inspirație.

Tu nu m-ai înțeles că o dată cu plecarea acestei toamne, eu îmi zidesc propria plecare.Din viața ta, din viața mea.Și nu m-ai înțeles că tot ce contează acum sunt cuvintele care se scurg din izvorul sufletului meu, cu atîtea strigăte.Și timpul pe care îl dăruim, îl simțim în venele noastre, în privirile noastre.