Veacuri de toamnă.

into_the_autumn_by_joiedevivre89-d5jx19b

Diminețile de toamnă îți picură lîngă geam cu frunze și rouă.Ele cad după ritmul inimii tale.Și chiar dacă îți pare că e diferită, la fiecare apus îți dai seama că toate diminețile sunt la fel.Respirația ta este îmbrăcată cu răsuflarea frunzelor care cad la pămînt, din ce în ce mai grea.Casa ta e mai adormită decît tine.Îți beai ceaiul la aceeași masă, cu aceeași cană, și nu ve-i renunța niciodată la gustul lui, ți-ar părea că măcar aici ai o stabilitate.Deși nu iubești ceaiul dulce, azi îi dai sens zahărului să se primble prin cană, să se descompună, urmărindu-l pînă la epuizare, personalizînd mai apoi asupra propriei vieți.Îți îmbrăci trupul, așa încît nici toamnă să nu-ți ajungă pînă la suflet, de parcă ea are un așa traseu.Și de fiecare dată, la aceeași oră îți lași casa în mîinile păianjenului, care pentru cîteva ore îți închiriază apartamentul.Praful de pe mobilă, e și el un răspuns la cîți ani aveți împreună cu singurătatea. Azi facem o veșnicie.În largul realității, te crezi mai visător și deosebit, diferit doar pentru că tu beai ceai, și celelalte fețe sorb cafeaua.Te pornești singur, așteptînd în gară aceeași oră, acelaș tramvai, fără ați lua curajul să ți-l schimbi, vrei măcar aici să îți pari fidel.Și îți vinzi zilele de toamnă, le ridici pe cruce rînd pe rînd, fără a înțelege ce înseamnă toamna, și că ai putea să o dăruiești celui care știe de ce frunzele se îngălbenesc și cad.Te pierzi într-o mulțime care merg spre nicăieri, neînțelegînd de ce păsările îi părăsesc.Te întorci acasă, încerci cheia de trei ori în ușă, și înțelegi că nu-i potrivită, nici casa nu te vrea, cu obiceiul de-a intra pe-o ușă tăcînd.Cearșafurile trebuie schimbate, de trupurile care ți-le scuturi prin față, pentru a uita de singurătate, dar știind că niciuna nu-i capabilă să ți-o ia.Și te pierzi în strigătele de pian, care ți-se oferă ca o cină, la cît de flămînd ești, te întrebi oare mai există ceva mai bun decît muzica, să ți-se ofere absolut fără ați cere ceva în schimb.Îți arunci sufletul în prăpastia patului tău, și ai impresia că nu mai ajungi să cazi, de parcă zborul durează o veșnicie, cît de ostenit să fii ? Înțelegi că toamna are veșnicia ei.Nopțile sînt mai reci decît tine, și astfel îți găsești echilibrul, eviți mesajele fără rost, a iubirilor care încă n-au înțeles că nu există, și te scufunzi în sensurile vieții tale, care încă nu le-ai găsit dar le cauți.Știind că undeva, dincolo de străzile acestea, stă un suflet rătăcit ca tine, care nu a învățat cum să iubească toamna.Și adormi…ca să evadezi din propria singurătate.

Hai opriți-vă!

stoping_by_burkia

Hai opriți-vă surzilor din țară,

Și veniți aici să vă vedem ,

Ochii voștri ar vrea să vadă ?

Ura, frica și marele blestem?

Hai opriți-vă muților din țară,

Nu aveți ce spune acum ?

Ați făcut tratate de pomană,

Ne-ați vîndut țara,și al ei scrum.

Nu v-ați întrebat ce o să spună,

Morții din pămîntul veșnic viu,

Nu v-ați mai gîndit ce o să spuneți,

Cînd vor întreba copii, eu trebuie să știu.

Hai veniți cu pași de gheață,

Niște trupuri de materie arse în leu,

Cîtă bogăție ordinară ?

Dar Dumnezeu, unde-i al vostru Dumnezeu ?

Resemnați-vă puterea slabă,

Fără de popor n-aveți nimic,

Care-i existența voastră amară ?

Cînd fugiți de răspunsurile în plic.

A venit și toamna furtunoasă,

Să ne dați natura înapoi,

Voi străinilor din țară,

Noi cu voi vom duce un război.

Nu vă pasă de atîta pierzanie,

Nu vii frig de frigul nostru acum?

Cîtă indiferență non-umană,

Și un cîine ți-ar veni din drum.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,

Ne-ați mințit cu ochii larg deschiși,

Fără să gîndiți a doua oară,

Că cu noi , odată ați murit.

Vreți ascundeți-vă în vecie,

Vreți aici deloc nu mai veniți,

Dar pămîntul nostru ne aparține,

Fără de popor voi nu sunteți nimic.

Iar voi scumpii mei frați ,

Vă strig să mai rezistați,

Și vă scriu din mers,

Pentru ca vin la protest.

Omul speranță!

alex_by_mishulika007-d4si9qa

V-am simțit pașii ce calc pe al meu suflet

Și privirea care luminează în unde,

V-am văzut speranța care-o țineți în pumni,

Și puterea marilor străbuni.

V-am auzit dincolo de stradă,

Cum de cei de aici nu puteau, să vadă ,

V-am văzut pierduți, și uitați de soartă,

Cît de frumoși îmi sunteți, toți laolaltă.

Un popor dezbracat de suflet și răbdare,

Nu plecați de aici, pînă la salvare,

Știu că este frig, este foame, și doare,

Știu că răsuflați dintr-o răsuflare.

Avem și trupuri ce zîmbesc în ironie,

Stînd pe facebook, în cearșafuri o mie,

Dar schimbarea vine de la fiecare,

Și absența voastră e o vindecare.

Iar săracii țării fără de salvare,

Ce nu ne răspund la chemare,

Să știți , Dumnezeu vine în mulțime,

Stați să vă gîndiți ce va fi și mîine.

Dragă Țară!

moldova__the_center_of_the_country__by_viand-d5d19i2

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Ca să mă tot vezi, că strig de aici,

Ei vor să te ardă, ei vor să te piară,

Iar eu blestematul cerut-am și legi.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Să te ridici din genunchi cît ai stat,

Și iarbă de sub tine, să tot răsară,

Iar noi de aici, să te iubim cu nesaț.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Și fumul din tine să-l ardem de vii ,

Să-ți întoarcem și mama, și tata din gară,

Să-i oprim pe cei care plecc, și pe-a noștri copii.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Ne vezi, ne auzi, tu trebuie să știi,

Că e ultima toamnă, e ultima toamnă,

Cînd luptăm pentru salvarea propriei știri.

Cu lacrimi și zbucium ți-am scris, dragă țară,

Cu părinții în mormînt, și copii prin străini,

Tu ai văzut , cum de ei sărăci pîn la oase,

Nu ne aud, nu ne văd, nu le pasă prea mult.

Deși ți-au jurat, veșnicia în mape,

Și te-au vîndut, dragă țară , te-au vîndut.