Diminețile de toamnă îți picură lîngă geam cu frunze și rouă.Ele cad după ritmul inimii tale.Și chiar dacă îți pare că e diferită, la fiecare apus îți dai seama că toate diminețile sunt la fel.Respirația ta este îmbrăcată cu răsuflarea frunzelor care cad la pămînt, din ce în ce mai grea.Casa ta e mai adormită decît tine.Îți beai ceaiul la aceeași masă, cu aceeași cană, și nu ve-i renunța niciodată la gustul lui, ți-ar părea că măcar aici ai o stabilitate.Deși nu iubești ceaiul dulce, azi îi dai sens zahărului să se primble prin cană, să se descompună, urmărindu-l pînă la epuizare, personalizînd mai apoi asupra propriei vieți.Îți îmbrăci trupul, așa încît nici toamnă să nu-ți ajungă pînă la suflet, de parcă ea are un așa traseu.Și de fiecare dată, la aceeași oră îți lași casa în mîinile păianjenului, care pentru cîteva ore îți închiriază apartamentul.Praful de pe mobilă, e și el un răspuns la cîți ani aveți împreună cu singurătatea. Azi facem o veșnicie.În largul realității, te crezi mai visător și deosebit, diferit doar pentru că tu beai ceai, și celelalte fețe sorb cafeaua.Te pornești singur, așteptînd în gară aceeași oră, acelaș tramvai, fără ați lua curajul să ți-l schimbi, vrei măcar aici să îți pari fidel.Și îți vinzi zilele de toamnă, le ridici pe cruce rînd pe rînd, fără a înțelege ce înseamnă toamna, și că ai putea să o dăruiești celui care știe de ce frunzele se îngălbenesc și cad.Te pierzi într-o mulțime care merg spre nicăieri, neînțelegînd de ce păsările îi părăsesc.Te întorci acasă, încerci cheia de trei ori în ușă, și înțelegi că nu-i potrivită, nici casa nu te vrea, cu obiceiul de-a intra pe-o ușă tăcînd.Cearșafurile trebuie schimbate, de trupurile care ți-le scuturi prin față, pentru a uita de singurătate, dar știind că niciuna nu-i capabilă să ți-o ia.Și te pierzi în strigătele de pian, care ți-se oferă ca o cină, la cît de flămînd ești, te întrebi oare mai există ceva mai bun decît muzica, să ți-se ofere absolut fără ați cere ceva în schimb.Îți arunci sufletul în prăpastia patului tău, și ai impresia că nu mai ajungi să cazi, de parcă zborul durează o veșnicie, cît de ostenit să fii ? Înțelegi că toamna are veșnicia ei.Nopțile sînt mai reci decît tine, și astfel îți găsești echilibrul, eviți mesajele fără rost, a iubirilor care încă n-au înțeles că nu există, și te scufunzi în sensurile vieții tale, care încă nu le-ai găsit dar le cauți.Știind că undeva, dincolo de străzile acestea, stă un suflet rătăcit ca tine, care nu a învățat cum să iubească toamna.Și adormi…ca să evadezi din propria singurătate.