Am alergat pînă la tine, indecisă, strivită de oboseală, uneori cu sufletul în mînă, alteori cu dînsul în spinare, dar nu am renunțat niciodată, nici în gînd, că m-aș putea opri vre-odată.Cum să mă opresc? Cum ? Și pînă ați simți picăturile de apă cum mă strîng de frunte, și alunecă de sub gene, printre ele, în jos și în sus, ușor și greu, cu tensiune și fără de ea, m-ai cucerit.Tu ai fost unica care m-a putut prinde atunci cînd m-am aruncat.Cînd m-am aruncat cu tot cu griji, cu răni ascunse, cu tăieturi între oase, cu rugină între pleoape, cu doruri de toamnă, cu plecări indecise, cu oameni care pleacă, cu bătrînețea în față, cu întrebări fără răspunsuri, cu ei fără de mine, cu mine fără de ei, cu strigăte în insomnie, cu căderile în zile, cu boli fără tratament, cu chemări fără sensuri, cu plimbări în singurătate, cu Mine.M-am descompuns, m-am strivit în milioane de bucăți, m-am împrăștiat printre tine, și tu mi-ai pătruns în toate cele mii de bucăți.Te-ai dăruit fără să mă torturezi cu zîmbete care nu vreau să le desenez, te-ai dăruit așa cum ești, și m-ai primit așa cum sunt.M-ai învățat să simt absolutul.M-ai învățat să mă simt pe mine, să mă cunosc, să mă eliberez de mine, să mă prefac în tine.Și nu eram decît o picătură de apă, nimic mai mult, nimic mai complicat, mă scufundam și muream în fiecare zi, fără a cere și a răspunde cuiva.Nu se asimilează cu libertatea, e mult mai mult decît să te simți liber și în acelaș timp dator faptelor tale, cerințelor tale, întrebărilor tale.Ca și cum ți-ai lăsat existența la mal, acelaș mal cu frămîntări ciudate, și te-ai scufundat nu dintr-un simplu accident, ci pentru că ți-ai dorit asta cel mai mult, să vrei să renunți, și că ai alergat atît de mult, prin atîtea ocolișuri, ci pentru că ai ai vrut cu toată existența ta , să simți marea, și să o lași ca ea să își facă modelările în tine.Dar dacă te scufunzi în ea, fără nici un sentiment, ci doar cu teamă, ea te duce la mal, ori de cîte ori vei înota în contra sens, pentru că ea nu are nevoie de absența ta, așa cum simți tu absolutul, așa ar vrea să se hrănească ea cu absolutul din tine,are nevoie de tensiune ca să ți-o dăruiască în schimb, trebuie să te arunci, să uiți de echilibrul și în acelaș timp să știi că îl ai cu tine.Nu-i nici o lege, nici o teorie, e pur și simplu marea.

M-am aruncat în ea, așa încît auzeam cum se rup strunele din mine, cu atîta viteză, cu atîta putere, și tensiune, mă rupea în diferite feluri, mă recompunea din picături, mă fredona, i-am dăruit absolutul din mine, și fără frică, i-am dăruit credința.O simțeam cum mă umple, mă seacă, mă cufundă, mă suflă, e în mine și eu sunt în ea, atingeam cosmosul doar împreună,am uitat de trup și suflet, nu eram decît o frunză ce și-a acceptat soarta de-a se pierde totuși de pe pămînt, și mă purta cum dorea ea, cum doream eu, parcă pe strune de vioară și clape de pian,parcă pe murmuri de izvoare, parcă pe doruri și freamăte de păduri, pe plînsete de toamne, pe răni ce curg de sub streșină, pe mine.Și doar noi două, și un punct pierdut de pescăruș ce face cercuri deasupra cufundării mele, de parcă ne-ar striga, agitat cu glas tulburător că se pierde și el în ea, și o singură admirație de lună, doar ea incomparabilă de frumoasă și tristă, ne urmărește atent fiecare mișcare, fiecare ecou, de nu cumva să fie cineva mai scăldată în frumusețe decît ea.

Și fără ea, mă înec. Fără Marea albastră.