Uncategorized

Pentru ultima dată, într-o gară.

we__by_mala_lesbia-d5cia5dDe ce oamenii care pleacă, ne țin în brațe atît de puțin? Doar ei nu știu, și noi nu știm că data viitoare poate să nu existe.De ce lăsăm ținute în suflet atîtea sentimente și le conservăm, atîtea lacrimi, atîtea îmbrățișări.Și apoi ne întoarcem și explodăm.De cîte ori te-ai dat jos din tramvai pentru a mai ține încă o secundă pe acel de la care pleci ? De cîte ori ? Și în loc de rămas bun, să-i șoptești cît de mult ai nevoie de răsuflarea lui/ei.

Întotdeauna cînd ajungem în gară, ar trebui să înțelegem că sîntem acolo pentru ultima oară, nici nu mai știi cîte drumuri parcurgi și cîte începuturi apuci, pare un pic sumbru și pesimist, dar despărțirile sunt definitive, altfel nu s-ar fi numit așa.

Întotdeauna ne lăsăm rezerve de zile, de viață, ne împărțim lucrurile în bune și rele, hainele în noi sau vechi, și le purtăm la sărbători și în zile obișnuite, farfurii pentru musafiri și pentru familie, cuvinte pentru noi și jurnalul nostru, ne frămîntăm remușcările și ne posomărîm prezentul cu trecutul, strîngem pentru viitor, pentru trei sau patru ani înainte, ne stabilim proiecte, mergem după standarte, avem un singur plan, dar nici din el încă nu am inventat cum să evadăm.Și alergăm în goană după putere, după materiale, după schema veacului nostru demult pierdut.Noi sîntem pierduți, de noi.Uitați-vă cum trece viața pe lîngă noi, iar noi dezgoliți de suflete nu rămînem decît niște etichete măturate de vînt, care nu mai au nici o veste, sîntem prețuri care și mai scad și cresc.Am uitat să credem în clipe, am uitat să iubim diminețile, am uitat să credem în timp, am uitat să ne îmbrățișăm în gară, să plîngem cînd ne despărțim, să ne spunem pentru ultima dată ce simțim, ce am vrut să simțim și că nu regretăm nimica din ce-a trecut.

Eu am să stau pentru ultima dată într-o gară, renunțînd la ce-am trăit pînă acum, am să îmbrățișez fiecare fibră de omuleț la care nicioadată n-aș fi renunțat dacă el nu mi-ar fi cerut asta, și viața mea care cere de la mine mai mult decît un fum ce rămînem fără urmă într-o viață.Și am să le spun, am atîtea să le spun.Din viața mea au venit și au plecat, i-am ținut lîngă suflet pe toți, și am simțit gene cu atîtea ploi, tremurul regretului din noi, și unicul sens ce se zbătea printre noi toți, străinătatea, toți fugim de ea, și totuși ea ne întîlnește pe toți în gară.

Să nu vă legați mîinele și brațele, nici sufletele, în clipa cînd plecăm, aveam un dar și acela e clipa care avem voie să o folosim doar într-un singur mod.

Pentru că nimeni nu ne garanteză nimic, chiar dacă ești cel mai bogat om de pe planetă, încă nu ți-ai cumpărat zilele de la Dumnezeu, la ce bun viitorul, dacă prezentul ți-l evapori ? Pentru ce să-ți îneci cuvintele, să le omori, dacă ele au vrut să-și trăiască clipa.

Viața noastră-i o clipă, oamenii care vin și pleacă nu există, ei pur și simplu se întîmplă, suntem veșnici doar dacă ne hotărîm să jertfim ceva din noi, ceva ce-ar putea rămîne atunci cînd trupurile noastre devin scrum.

Și atunci cînd murim, realizăm că demult am fost morți.

Uncategorized

Bunelul meu e viu.

insight_by_nataliadrepina-d8ggus0

Bunelul meu este unicul meu vis, pe care pot să-l simt cu tot sufletul, atît de viu.Cineva mi-a spus, oamenii nu mor, oamenii sunt veșnici.Îmi pare rău că nu-l mai pot vedea, nu-i mai pot urmări ochii mari și atenți, ațintiți într-un punct cu atîta filozofie.Cu pumni mari și cu atîta istorie, se arunca mereu în povești cu sensuri, în cuvinte cu rosturi, în sfaturi cu atîta înțelepciune.Mi-a marcat copilăria, și viața.

Anotimpurile mereu îmi dăruiau ceva mai mult, atunci cînd îl vedeam acasă la fîntână, sub nucul de la poartă.Omul cela își aștepta răsăritul și apusul, ore în șir le petrecea în tăcere și în brațele fiecărui anotimp.Pentru că timp de-atîta vreme a învățat exact, ce poate să primească de la fiecare.Și încă mai avea așteptări, după atîtea furtuni, după atîtea înghețuri, după atîtea dezamăgiri, oase fărâmițate, după atîta moarte în fața ochilor săi, el încă mai avea așteptări de la viața aceasta.Știind exact că fiecare clipă e unicală, e cîte-o bucată de viață luată aparte, trăită într-un fel, fie el și rutină, nimic nu se repetă la fel.Eram obișnuită să îl găsesc mereu acasă, și dacă nu era, eram obișnuită să mă caute mereu.Pentru el, eu eram o mînuță care i-ar ține mereu pumnii, fără întrebări, eram urechile care îi ascultau mereu istorioarele, chiar dacă le știam pe de rost.Pentru mine era înțelepciunea care a luat formă.Am mers în mii de feluri,pe diferite drumuri,  încît am învățat liniștea pasului, am învățat singurătatea pădurii, am învățat să ascult aceleași cuvinte în diferite emoții, am învățat să plîng, să aștept și să am răbdare, am învățat să mor o dată cu el.Și fără de el, am rămas pustie.Cum să învăț anotimpurile fără el ? Doar în vise.

Să fi știut eu, că atît de mult îmi va lipsi, prin suflet – zbucium, prin inimă -scrum, prin ochi – plînsete, prin gînduri – străinătate, prin picioare – cădere, prin mîini – osteneală, prin spinare – greutate, prin viață – moarte.

Uncategorized

Dacă nu există cerul, de ce să nu îl desenezi ?

textures_by_spiegellicht-d7yfy06

Dacă nu există cerul, de ce să nu îl desenezi? Sau dacă nu ai văzut marea, de ce să nu o simți ? Dacă nu crezi în iubire, de ce să nu iubești ?

Dacă nu vreți să trăiți în lumea lor, desenați o singură lume a voastră, și acceptați-vă singura idee ca toți să vă creadă nebuni dar fericiți.

Dacă nu vreți să iubiți, desenați o singură lume a voastră, și încercați-vă să vă iubiți într-un singur mod.

Dacă nu vă găsiți liniștea, desenați cerul și el vă va legana pînă la infinit.

Dacă vă rătăciți în labirintul celorlalți, zidiți-l pe al vostru și jucați-vă voi, nu ei.

Dacă vă osteniți, aruncați-vă de pe munți în pustiul vostru.

Dacă explodați de emoții, izolați-vă și desenați-vă emoțiile, în cuvînt, în desen, în sunet, în dans, în voce.

Dacă v-au rănit, nu vă răsplătiți pentru asta, la final achită Dumnezeu pentru noi.

Dacă nu vreți să iubiți viața, dar.. stai..Cum să nu o iubești ?

Dacă crezi că nu poți, nu ai de unde, nu știi, nu crezi..Oprește-te…

Fă-ți lumea ta, oprește-te în anotimpul tău, fă ce vreai tu să faci din viața ta, și nu ceea ce vreau alții să facă.

Ești la marginea unei limite.Strigă, aleargă, cîntă, înoată, bea, dansează, sinucide-ți emoțiile negative, ele nu te încarcă cu nimic.Urmărește viața unui pom, unei frunze, unei stele…și nu pierde ani gîndindu-te la viața ta.Ce ai tu din asta, și ce are ea? Cît timp pierzi pe zi, plîngând că ceva nu ți-a mers ? Și oare de cît timp ai avea nevoie să faci așa încît să-ți meargă toate ?

Limita e doar în gîndul tău.

Dacă nu crezi, învață-te măcar.

Uncategorized

Ce-o fi ea ? Cine sunt eu?

ghostkl_by_sturmideenkind-d9eo93i

Cîtă liniște îmi aduce singurătatea, așa mi-a spus, și sa pierdut în eternitatea ei, era lîngă mine cu sufletul nud și cu ochii închiși, lăsându-mă pe mine să mor de admirația ei și boala mea, m-a orbit, mi-a inundat venele cu singele ei, și m-a făcut o pradă.E atîta întuneric pe aici, și doar o sclipire de lumină chiar vine doar de la ea.Știam exact ce vrea de la viața ei, și era să fac o greșeală dacă încercam să o aduc pe pământ.Am lăsat-o să viseze în cele mii de moduri, în cele mii de vise, așa cum vrea ea, tristă, ostenită, frumoasă cu insomniile care le duce sub gene, așa am vrut-o mereu.Să o schimb ? Dacă aș fi un nebun, aș încerca, dar acuma nu sunt decît nebunul ei, ea face ce vrea din mine, și eu fac ce vreau cu ochii ei.

E mereu un tablou în casă mea, de toamnă ca să nu vă las să ghiciți.Dar nu este proprietatea mea, și nici n-aș putea să o fac vre-odată, căci o pot pierde.E un tablou cu atîta viață, uneori este cufundat de oceane, și o aud cum îmi murmură și mă cheamă, alteori e o tăcere absolută, o aud doar cum calcă ușor pe sufletul meu, alteori e un vis, o lună, o stea.Mă urmărește chiar și atunci cînd nu stau lîngă ea, să fie umbra vieții mele pierdute în întuneric ?

Sunt pustiu fără ea, m-ai pustiu decît singurătatea băută cu dînsa, într-un răsărit sau apus, am să recunosc că prin cuvintele ei, prin insomniile ei și durerile infipte în oase, prin însăși moartea ei, eu mă simțeam singur și străin, dar mai bine singur lîngă ea, decît să nu îți poți explica cum ești fără dânsa.

Ce-o fi ea ? Cine sunt eu?

Ea, e o toamnă de la care mă despart cu greu, ori de cîte ori pleacă și ori de cîte ori revine.În părul ei, șuviță cu șuviță soarele și-a împletit culoarea și căldura sa, în ochii ei luna plină și-a oglindit tristețea, în mîinele ei toamna și-a scuturat frunzele, în trupul ei firul de iarbă atît de fraged și fin și-a înfipt puterea, în glasul ei au murit toate viorele.E e o lacrimă, un început de zi fără finaluri, un surîs înecat în lacrimi, o tristețe frumoasă, o stea care uită să radieze pe cerul ei.Ea e trecere, o simți în prezent și la viitor te poți frămînta cu ea.E un tablou situat exact în fața ochilor tăi, atunci cînd dormi, cînd fumezi, cînd îți sorbi cafeaua sau ceaiul.E e mereu în trecere…ea e..o lume aparte..unde nu sîntem noi.

Eu, un pămînteam rătăcit în propria viața.Incapabil să mă lupt cu un anotimp, mi-am scuturat dorurile, mi-am băut toate amețelile, și am rămas singur împachetat de iarnă, atît de rece și uitat.Neînsemnat.Un străin la o margine de drum, care mereu sa întrebat..ea..ce-o fi ea ?

Uncategorized

Tic-Tac

waiting_by_stranger_bot-d84lm6x

Tic-tac..mai am atât de puțină toamnă în pahăr.

-Vă rog, mai turnați-mi un pahar cu  vin de septembrie, pînă amețesc de viața lui, uitînd de viața mea, și așa pînă la infinit.Jur, că mă achit.Vreau toamna să îmi curgă în pahare, și cerul care ne veghează să nu ne adoarmă ci doar să ne tulbure privirile, să ne facă ca să uităm de noi.Nu vreau să fiu nimica azi, și nici telefonul să nu mă sune, să rămân stopată între spațiu și timp, să mă prefac în orice, dar nu în mine.Și să cred că nebunia tuturor lucrurilor este să credem că natura noastră ține până la infinit.În ce fel de anotimp trăim noi?

Sub periferiile străzilor noastre, e atîta liniște.

Eu nu înțeleg cum am ajuns în locul ăsta, dar nici nu mă interesează.Am în mînă o carte ce îmi trezește sinucigașul din mine, măcar în cărți oamenii își pot număra și opri răsuflările, și am în fața mea o rază de soare, mă încălzește cu un zîmbet ce îl cerșesc tot eu.Suntem străine și nimeni nu îți numără șuvițele de păr, fiecare este pierdut în lumea sa.Ne-am rătăcit și noi pe aici, și nu vrem să ne amintim încă cât timp ne-a mai rămas.

Acelaș calendar însemnat cu urmele mele, cu pași grăbiți și cu mers în loc, de cîte ori ai avut senzația că mergi spre nicăieri? Mi-am deschis geamul larg ca să privesc și să urmăresc păsările cum desenează cerul în mii de puncte.Dar pe aici cade bruma peste genele mele, peste sufletul meu.

Tic-tac..e atît de puțină toamnă între noi.

Uncategorized

Cât de frumoși.

changing_seasons_by_zindy-d58xxjg

Cât de frumoși au fost oamenii inventați de alți oameni mai frumoși.

Cât de frumoasă ești tu cu ochii tăi mari și părul tău făcut din aur.

Cât de frumos ești tu atunci cînd te îneci în tăcere.

Cât de frumoasă este ploaia care îmi sărută fiecare centimentru de pe față.

Cât de frumos este timpul care ne cutremură și ne ară sufletele.

Cât de frumoase sunt iubirile de la început, atunci cînd încă putem să ne mințim.

Cât de frumoasă ești tu, și cât de frumoși am fost noi.

Cât de frumoasă îmi este toamna din sufletul meu.

Cât de frumoasă este lumea care nu ne aparține.

Cât de frumoasă este viața care încercăm să îi găsim capătul.

Cât de frumoase sunt labirinturile din inimile noastre.

Cât de frumoși suntem atunci cînd nu mai suntem jumătăți.

Cât de frumoși suntem atunci când ne prefacem în sentimente.

Cât de frumoși suntem atunci când simțim.

Cât de frumoși suntem atunci cînd nu ne mințim.

Cât de frumoși suntem atunci cînd cîntăm, scriem, dansăm, vorbim sau tăcem.

Uncategorized

Întrebări – oameni.

_DSC0917

– De ce oamenii pleacă ?

– Dar de ce n-ar pleca ?

-Care-i rostul întrebării mele, dacă mi-o prefaci în întrebare și mai ales orientată în direcția mea, ca să o salvezi într-un răspuns ? Și să te eschivezi de la răspunsurile care se pierd.

-Și atunci care-i rostul nostru ?

-Să fim întrebări, și să atingem liniștea pietrelor, murmurul izvoarelor, tremurul adevărului, și lovitura pămîntului.

-Și dacă nu ne răspundem, nu ne dezlegăm pînă la final de funiile încolăcite?

-De ce ai avea nevoie, de răspunsuri fără rost sau de cele scurse cu adevăr?

-Nu mai știu.

-Crezi că tăcerea e o armă cumva?

-Știu, că este cea mai bună armă pe care nu toți au învățat să o folosească.

-De ce ar trebui să ne înghițim sufletul în tăcere, cînd vrem cu atît zbucium să vorbim?

-De ce ar trebui să vorbești celui care nu te ascultă, și în final nici n-are cel mai mic interes să îți sape printre cuvinte, printre gînduri.Oare nu știai, că tăcerea vorbește și ea, doar pentru cei care sînt capabili să o asculte.Crede-mă cine vrea îți învață și silabilele propriei tăceri.

-Dar..

-Ascultă cum vorbește toamna, prin căderea frunzelor, prin strigătul păsărilor ce îl azvîrle în plecare, prin pianul și strunelor de chitară uitate de-un destin și o umbră, prin privirile rătăcite pe undeva, prin despărțiri ciudate, prin răsuflarea cerului dăruind ploaia, prin frigul stelelor pline de farmec, prin tabloul copacilor de pe margini, prin atîtea mistere, ea mereu încearcă să ne spună ceva.Crezi că tăcerea ta, luptînd acolo în lumea ta subterană, în exterior nu vrea să zică nimic?…așa ceva nu există.Căci fiecare spunem cîte ceva chiar și atunci cînd nu ne vorbim, prin umbră, prin urmă, prin priviri.

-Și totuși care este rostul nostru?

-De-a exista, și a schimba nimica.

-Da, și de-a se rătăci în propria lume.

Uncategorized

Atâta vreau.

afternoon_by_jon_lock-d97dmjr

Atîta vreau, să mă prefac într-un pas ocrotit de toamnă, ce foșnește printre veșnicia frunzelor fără de răsuflare, cu ochii înstrăinați de fulgul ce aduce o adiere de frig, acelaș frig pe care l-am omorît noi cîndva.Cu genele coborîte și grele, cu atîta rugină de la ploaie, cu cuvintele într-o mînă și cu sufletul într-un pumn.Fără să alerg, chiar dacă toți aleargă, fără să mă grăbesc, chiar dacă toți or vrea să se grăbească.Să nu cred în nimic și să nu aștept decît tot ce pot primi în secunda aceasta, o picătură de ploaie, o viață de om, o strună de chitară, o mie și una de cuvinte spuse sau scrise, un strigăt, o lacrimă, un zbor.

Atâta vreau, să rămân acelaș suflet, aceeași privire împletită din coaja de copac, din scrum de frunze uscate, din vocea păsărilor care pleacă, din strigăte de copii ce așteaptă iarna, din privirile pline cu înțelepciunea a străzilor cu bunei care așteaptă orice.Ce putem să luam cu noi? Decît aceste anotimpuri care ne hrănim sufletul cu iubire, cu așteptări și plecări, cu inspirație, și cu atîtea sensuri.

Atâta vreau, să pot să închid ochii în fața ta, să te las să mă admiri, din tremurul de geană pînă în tremurul de picioare, din răsuflarea șuvițelor de păr pînă în subteranul sufletului meu.Nu mai mult, decît cu o răsuflarea, nimic mai mult.E știința de-a analiza sufletul unei toamne rătăcite, și anatomia scheletului privirii ei.Nimic complicat decît ar fi.

Atâta vreau, să mă faci să zîmbesc pînă la epuizare, pînă cînd am să te rog : Oprește-te, fără a te opri.Să nu lăsăm explicații nimănui, și să nu ne credem fericiți, iubiți, uitați, nici cum.

Atâta vreau, să mă prefac într-o strună de chitară, într-o clapă de pian, să mă joci atît de bine încît să nu îmi pot înțelege asta, să mă cînți, să mă bagi în arta de-a fi și a exista, în arta de-a rămîne în miile de ecouri.

Atâta vreau, să mă prefac într-o singură ploaie, și nimeni nicioadată să nu își scoată vre-o umbrelă.

Atâta vreau, să mă prefac într-o frunză a cărei plecare să nu doară, cînd va fi toamnă, unica despărțire unde nimeni nu a învățat să plângă.

Atâta vreau, să mă cutremur în praful scrisului meu pînă la sublim.

Atâta vreau, să mă prefac în lună, în ploaie, în toamnă.

 

Uncategorized

Pliculețe de ceai.

_tea__by_enikocce

Noi doi suntem pliculețe de ceai,

Te văd ca pe-o picătură de apă din tot ceea ce ai,

Să te sorb fierbinte, sau să te las să te răcești ?

Ca să tot  fii și să mai trăiești.

Fiecare dintre noi și-a găsit aroma,

Cu delicatețe și suspine ți-ai ales primăvara,

Iar eu cu melancolie pe sub vene,

Mi-am ales doar toamna.

Tu te bei prin restaurante scumpe,

Plătit atît de scump și elegant,

Eu mă sorb cu zgomot și cu liniște,

Pe lîngă un geam din subteran.

Nu avem diferențe, nici nu vrem să le găsim,

Ne iubim, ne urâm, ne frigem și omorâm.

Nu m-ai gustat niciodată, sau n-ai vrut să o faci,

Nu m-am dat niciodată, nici prin infuzie de copaci,

Eu te sorb cu delicatețe,

Tu cu pofta de-a te sătura,

Tu mă golește fără privelește,

Nici că te uiți la mine, în cana ta,

Eu închid ochii la fiecare sorbitură de-a mea,

Să te simt printe oase, și am puterea de-a te vedea.

Fără răsuflare, fără gînduri tîrzii,

Fără să mai vii,

M-ai băut, ahhh!

Ți-a reușit cumva, avînd experiența de-a le bea,

M-ai combinat cu lămâie, să îmi pierd din culoare,

Să rămîn altceva, decît o valoare,

Și din pliculețul din tine, mai poți face vre-o cinci ceaiuri cu suspine,

Însă doar din mine, n-a rămas decît pliculețul cu mine.

Care doar acum,

Poți să îl arunci la gunoiul din drum,

Și acum tea time,

E felul să dai din tot ce ai.

Uncategorized

Poate că fericirea.

SONY DSC

Poate că fericirea nu-i ceea ce cauți și nu găsești, ci ceea ce găsești atunci cînd nu cauți,

Poate că fericirea e altceva.

Dacă n-am fi alergat în goană după putere, strigînd pe toate străzile că asta e absoluta fericire,

Și dacă am fi știut că..

Poate că fericirea nu-i în absolut, ci doar numai un strop din el.

Poate că fericirea e un fulg de nea, așezat pe umărul tău, așa de fin sărutîndu-l,

Poate că fericirea este atunci cînd ai uitat umbrela acasă, și afară ploaia îți spală hainele cu tensiune.

Sau poate că fericirea e o frunză care își așează ultima respirație în privirea ta,

Da, poate fericirea e îmbrăcată în cuvintele bunelului care stă ore în șir și privește cerul,

Poate că fericirea nu-i atunci cînd îți numeri timpul.

Poate că fericirea nu-i zgomotul din cluburile de noapte, ci pianul și vioara din sufletul tău,

Poate că fericirea nu-i mulțimea de oameni care te face să te simți singur,și poate e singurătatea privită de la ultimul etaj.

Poate că  fericirea e altceva.

Poate că fericirea nu-i like-urile de pe hîrtie, ci zîmbetele o mie care le primești în strada de la oameni necunoscuți,

Poate că fericirea nu-i limita care ți-ai pus-o la poartă, ci nebunia de-a face în seara asta totul și mîine de-a te îngropa în remușcări și regrete.

Poate că fericirea e atunci cînd știi că părinții tăi niciodată nu v-or îmbătrîni, chiar dacă știi adevărul.

Poate că fericirea nu-i atunci cînd ești iubit, ci doar atunci cînd iubești.

Poate că fericirea e atunci cînd urmărești plecarea rândunelelor de sub streșina ta.

Poate că fericirea e toamnă ?

Sau poate că fericirea nu-i ?