Tramvai, rutină, acelaș drum.Dimineața nu are cum să fie altfel.Îți alinți trupul cu somn, chiar dacă știi că timpul te marchează ca pe-un om întîrziat.Îți bei ceaiul cu atîta grabă, încît lași semne pe podea.Și îți lași apartamentul în chirie aceluiaș păianjen care a rămas fidel singurătății tale.Te cuprinde aerul de toamnă, iar tu te grăbești cu ochi mari și triști, aruncați în josul pămîntului.

De ce te grăbești, știi că alergătura asta a ta nebună , mă obosește , ba mai mult mă descompune.Și văd că ți-a ieșit să mă prefaci în frunză, așteptând doar o clipa, ca să mă usuc sub picioarele tale, sau acea clipă cînd singură mă voi decide să plec, știind că noiembrie are destinul său.Am atîtea să îți spun, să explic, să răspund, dar tu mă grăbești lăsând să pleci cu concluzia că n-am rămas nimic, și nu am fost nimica.Astăzi am trecut limita mea dintre mine și eu, și mi-am scuturat din valorile pe care le-am zidit într-o viață.Ce ușor pierdem totul, dacă bem prea mult vin.Dar nu băusem nimica, decît o ceașcă cu ceai.A ține de mînă pe cineva, și a te simți singură.E un răspuns care mi-a venit acuma, cînd stau și scriu, și merg spre nicăieri.Eu de mînă cu viața.Și-am lăsat timpul să treacă prin pumnul meu, prin ochii mei, prin răsuflarea mea.Nu știu unde sunt, dar de la înălțime, de la ultimul etaj, împreună cu ea care s-a așezat lîngă mine,ci nu în mine,  am admirat cerul și luna, umbrele de stele pierdute, și eu am întrebato : De ce acum? Unde înainte, înapoi ? Ne inunda o tăcere plătită atît de scump, și nu am  așteptat decît răspunsul ei, care a fost : Oriunde…

Dacă ne-am putea dezbrăca de suflet, așa cum ne dezbrăcam de haine seara cînd ajungem acasă obosiți și uitați, să ne dezbrăcam de destin, pînă la oase, să rămânem ce sîntem, totul și nimic.Știu că mă aude chiar dacă n-am să zic nimica, și am să aleg să nu pătez tăcerea noastră.Mă privește cu tensiunea de-a liniști toate lucrurile înlăuntrul meu, dar nu mai vreau să o întreb cum,așa că privesc și admir cum colo în jos oamenii se mișcă în goană după puterea care nu îi face fericiți, uitînd să mai lumineze.Îmi arunc privirea în depărtări, și mă gîndesc pentru o secundă, cum ar fi dacă m-aș arunca și eu așa.Stăm așezate pe lemn, și privim amîndouă cerul, sub ecoul unei tăceri care devine ca o melodie pentru suflet, suntem rătăcite, ostenite de frământări și suspine, dar avem inspirația de-a discuta cu luna, ore în șir.

Dacă aș coborî jos, mi-aș zidi propria sinucidere, așa că mă țin la înălțime, chiar dacă zborul mi-e atît de fraged.Nuștiu cum am ajuns aici, mi-e străin totul și în acelaș timp mi-e atît de comod.Toamna cîntă pe strunele sufletului meu, o iubesc din ce în ce mai mult, sau să fie legătura dintre plecarea mea, și uitarea ei.Aș striga așa încît s-ar fi cutremurat pămîntul, ca să înțeleagă ea, de ce nu vreau să plec.Sunt o clepsidră, și am o toamnă în loc de nisip, la fiecare frunză căzută din mine, mă simt mai singură, rătăcită, epuizată și uitată.În care verb să îmi găsesc liniștea? Ora trei de noapte îmi încolțisem privirea asupra lui, iar toamna mai geloasă ca niciodată mă trăgea înapoi.Pentru mine a fost  fenomen, că eram acolo.Pentru el, o rutină.Străinul de lîngă mine, și-a pierdut lumina spre dimineață, și-a ales întunericul, nu am lăsat decît frunze uscate în amintirea lui.Nu apucam să îl întreb dacă oamenii se întîlnesc pur și simplu, și a înghețat în tăcere.

E octombrie, și e luni.