Noi doi suntem pliculețe de ceai,

Te văd ca pe-o picătură de apă din tot ceea ce ai,

Să te sorb fierbinte, sau să te las să te răcești ?

Ca să tot  fii și să mai trăiești.

Fiecare dintre noi și-a găsit aroma,

Cu delicatețe și suspine ți-ai ales primăvara,

Iar eu cu melancolie pe sub vene,

Mi-am ales doar toamna.

Tu te bei prin restaurante scumpe,

Plătit atît de scump și elegant,

Eu mă sorb cu zgomot și cu liniște,

Pe lîngă un geam din subteran.

Nu avem diferențe, nici nu vrem să le găsim,

Ne iubim, ne urâm, ne frigem și omorâm.

Nu m-ai gustat niciodată, sau n-ai vrut să o faci,

Nu m-am dat niciodată, nici prin infuzie de copaci,

Eu te sorb cu delicatețe,

Tu cu pofta de-a te sătura,

Tu mă golește fără privelește,

Nici că te uiți la mine, în cana ta,

Eu închid ochii la fiecare sorbitură de-a mea,

Să te simt printe oase, și am puterea de-a te vedea.

Fără răsuflare, fără gînduri tîrzii,

Fără să mai vii,

M-ai băut, ahhh!

Ți-a reușit cumva, avînd experiența de-a le bea,

M-ai combinat cu lămâie, să îmi pierd din culoare,

Să rămîn altceva, decît o valoare,

Și din pliculețul din tine, mai poți face vre-o cinci ceaiuri cu suspine,

Însă doar din mine, n-a rămas decît pliculețul cu mine.

Care doar acum,

Poți să îl arunci la gunoiul din drum,

Și acum tea time,

E felul să dai din tot ce ai.