– De ce oamenii pleacă ?

– Dar de ce n-ar pleca ?

-Care-i rostul întrebării mele, dacă mi-o prefaci în întrebare și mai ales orientată în direcția mea, ca să o salvezi într-un răspuns ? Și să te eschivezi de la răspunsurile care se pierd.

-Și atunci care-i rostul nostru ?

-Să fim întrebări, și să atingem liniștea pietrelor, murmurul izvoarelor, tremurul adevărului, și lovitura pămîntului.

-Și dacă nu ne răspundem, nu ne dezlegăm pînă la final de funiile încolăcite?

-De ce ai avea nevoie, de răspunsuri fără rost sau de cele scurse cu adevăr?

-Nu mai știu.

-Crezi că tăcerea e o armă cumva?

-Știu, că este cea mai bună armă pe care nu toți au învățat să o folosească.

-De ce ar trebui să ne înghițim sufletul în tăcere, cînd vrem cu atît zbucium să vorbim?

-De ce ar trebui să vorbești celui care nu te ascultă, și în final nici n-are cel mai mic interes să îți sape printre cuvinte, printre gînduri.Oare nu știai, că tăcerea vorbește și ea, doar pentru cei care sînt capabili să o asculte.Crede-mă cine vrea îți învață și silabilele propriei tăceri.

-Dar..

-Ascultă cum vorbește toamna, prin căderea frunzelor, prin strigătul păsărilor ce îl azvîrle în plecare, prin pianul și strunelor de chitară uitate de-un destin și o umbră, prin privirile rătăcite pe undeva, prin despărțiri ciudate, prin răsuflarea cerului dăruind ploaia, prin frigul stelelor pline de farmec, prin tabloul copacilor de pe margini, prin atîtea mistere, ea mereu încearcă să ne spună ceva.Crezi că tăcerea ta, luptînd acolo în lumea ta subterană, în exterior nu vrea să zică nimic?…așa ceva nu există.Căci fiecare spunem cîte ceva chiar și atunci cînd nu ne vorbim, prin umbră, prin urmă, prin priviri.

-Și totuși care este rostul nostru?

-De-a exista, și a schimba nimica.

-Da, și de-a se rătăci în propria lume.