Bunelul meu este unicul meu vis, pe care pot să-l simt cu tot sufletul, atît de viu.Cineva mi-a spus, oamenii nu mor, oamenii sunt veșnici.Îmi pare rău că nu-l mai pot vedea, nu-i mai pot urmări ochii mari și atenți, ațintiți într-un punct cu atîta filozofie.Cu pumni mari și cu atîta istorie, se arunca mereu în povești cu sensuri, în cuvinte cu rosturi, în sfaturi cu atîta înțelepciune.Mi-a marcat copilăria, și viața.

Anotimpurile mereu îmi dăruiau ceva mai mult, atunci cînd îl vedeam acasă la fîntână, sub nucul de la poartă.Omul cela își aștepta răsăritul și apusul, ore în șir le petrecea în tăcere și în brațele fiecărui anotimp.Pentru că timp de-atîta vreme a învățat exact, ce poate să primească de la fiecare.Și încă mai avea așteptări, după atîtea furtuni, după atîtea înghețuri, după atîtea dezamăgiri, oase fărâmițate, după atîta moarte în fața ochilor săi, el încă mai avea așteptări de la viața aceasta.Știind exact că fiecare clipă e unicală, e cîte-o bucată de viață luată aparte, trăită într-un fel, fie el și rutină, nimic nu se repetă la fel.Eram obișnuită să îl găsesc mereu acasă, și dacă nu era, eram obișnuită să mă caute mereu.Pentru el, eu eram o mînuță care i-ar ține mereu pumnii, fără întrebări, eram urechile care îi ascultau mereu istorioarele, chiar dacă le știam pe de rost.Pentru mine era înțelepciunea care a luat formă.Am mers în mii de feluri,pe diferite drumuri,  încît am învățat liniștea pasului, am învățat singurătatea pădurii, am învățat să ascult aceleași cuvinte în diferite emoții, am învățat să plîng, să aștept și să am răbdare, am învățat să mor o dată cu el.Și fără de el, am rămas pustie.Cum să învăț anotimpurile fără el ? Doar în vise.

Să fi știut eu, că atît de mult îmi va lipsi, prin suflet – zbucium, prin inimă -scrum, prin ochi – plînsete, prin gînduri – străinătate, prin picioare – cădere, prin mîini – osteneală, prin spinare – greutate, prin viață – moarte.