Cîtă liniște îmi aduce singurătatea, așa mi-a spus, și sa pierdut în eternitatea ei, era lîngă mine cu sufletul nud și cu ochii închiși, lăsându-mă pe mine să mor de admirația ei și boala mea, m-a orbit, mi-a inundat venele cu singele ei, și m-a făcut o pradă.E atîta întuneric pe aici, și doar o sclipire de lumină chiar vine doar de la ea.Știam exact ce vrea de la viața ei, și era să fac o greșeală dacă încercam să o aduc pe pământ.Am lăsat-o să viseze în cele mii de moduri, în cele mii de vise, așa cum vrea ea, tristă, ostenită, frumoasă cu insomniile care le duce sub gene, așa am vrut-o mereu.Să o schimb ? Dacă aș fi un nebun, aș încerca, dar acuma nu sunt decît nebunul ei, ea face ce vrea din mine, și eu fac ce vreau cu ochii ei.

E mereu un tablou în casă mea, de toamnă ca să nu vă las să ghiciți.Dar nu este proprietatea mea, și nici n-aș putea să o fac vre-odată, căci o pot pierde.E un tablou cu atîta viață, uneori este cufundat de oceane, și o aud cum îmi murmură și mă cheamă, alteori e o tăcere absolută, o aud doar cum calcă ușor pe sufletul meu, alteori e un vis, o lună, o stea.Mă urmărește chiar și atunci cînd nu stau lîngă ea, să fie umbra vieții mele pierdute în întuneric ?

Sunt pustiu fără ea, m-ai pustiu decît singurătatea băută cu dînsa, într-un răsărit sau apus, am să recunosc că prin cuvintele ei, prin insomniile ei și durerile infipte în oase, prin însăși moartea ei, eu mă simțeam singur și străin, dar mai bine singur lîngă ea, decît să nu îți poți explica cum ești fără dânsa.

Ce-o fi ea ? Cine sunt eu?

Ea, e o toamnă de la care mă despart cu greu, ori de cîte ori pleacă și ori de cîte ori revine.În părul ei, șuviță cu șuviță soarele și-a împletit culoarea și căldura sa, în ochii ei luna plină și-a oglindit tristețea, în mîinele ei toamna și-a scuturat frunzele, în trupul ei firul de iarbă atît de fraged și fin și-a înfipt puterea, în glasul ei au murit toate viorele.E e o lacrimă, un început de zi fără finaluri, un surîs înecat în lacrimi, o tristețe frumoasă, o stea care uită să radieze pe cerul ei.Ea e trecere, o simți în prezent și la viitor te poți frămînta cu ea.E un tablou situat exact în fața ochilor tăi, atunci cînd dormi, cînd fumezi, cînd îți sorbi cafeaua sau ceaiul.E e mereu în trecere…ea e..o lume aparte..unde nu sîntem noi.

Eu, un pămînteam rătăcit în propria viața.Incapabil să mă lupt cu un anotimp, mi-am scuturat dorurile, mi-am băut toate amețelile, și am rămas singur împachetat de iarnă, atît de rece și uitat.Neînsemnat.Un străin la o margine de drum, care mereu sa întrebat..ea..ce-o fi ea ?