Uncategorized

Pentru ultima dată, într-o gară.

we__by_mala_lesbia-d5cia5dDe ce oamenii care pleacă, ne țin în brațe atît de puțin? Doar ei nu știu, și noi nu știm că data viitoare poate să nu existe.De ce lăsăm ținute în suflet atîtea sentimente și le conservăm, atîtea lacrimi, atîtea îmbrățișări.Și apoi ne întoarcem și explodăm.De cîte ori te-ai dat jos din tramvai pentru a mai ține încă o secundă pe acel de la care pleci ? De cîte ori ? Și în loc de rămas bun, să-i șoptești cît de mult ai nevoie de răsuflarea lui/ei.

Întotdeauna cînd ajungem în gară, ar trebui să înțelegem că sîntem acolo pentru ultima oară, nici nu mai știi cîte drumuri parcurgi și cîte începuturi apuci, pare un pic sumbru și pesimist, dar despărțirile sunt definitive, altfel nu s-ar fi numit așa.

Întotdeauna ne lăsăm rezerve de zile, de viață, ne împărțim lucrurile în bune și rele, hainele în noi sau vechi, și le purtăm la sărbători și în zile obișnuite, farfurii pentru musafiri și pentru familie, cuvinte pentru noi și jurnalul nostru, ne frămîntăm remușcările și ne posomărîm prezentul cu trecutul, strîngem pentru viitor, pentru trei sau patru ani înainte, ne stabilim proiecte, mergem după standarte, avem un singur plan, dar nici din el încă nu am inventat cum să evadăm.Și alergăm în goană după putere, după materiale, după schema veacului nostru demult pierdut.Noi sîntem pierduți, de noi.Uitați-vă cum trece viața pe lîngă noi, iar noi dezgoliți de suflete nu rămînem decît niște etichete măturate de vînt, care nu mai au nici o veste, sîntem prețuri care și mai scad și cresc.Am uitat să credem în clipe, am uitat să iubim diminețile, am uitat să credem în timp, am uitat să ne îmbrățișăm în gară, să plîngem cînd ne despărțim, să ne spunem pentru ultima dată ce simțim, ce am vrut să simțim și că nu regretăm nimica din ce-a trecut.

Eu am să stau pentru ultima dată într-o gară, renunțînd la ce-am trăit pînă acum, am să îmbrățișez fiecare fibră de omuleț la care nicioadată n-aș fi renunțat dacă el nu mi-ar fi cerut asta, și viața mea care cere de la mine mai mult decît un fum ce rămînem fără urmă într-o viață.Și am să le spun, am atîtea să le spun.Din viața mea au venit și au plecat, i-am ținut lîngă suflet pe toți, și am simțit gene cu atîtea ploi, tremurul regretului din noi, și unicul sens ce se zbătea printre noi toți, străinătatea, toți fugim de ea, și totuși ea ne întîlnește pe toți în gară.

Să nu vă legați mîinele și brațele, nici sufletele, în clipa cînd plecăm, aveam un dar și acela e clipa care avem voie să o folosim doar într-un singur mod.

Pentru că nimeni nu ne garanteză nimic, chiar dacă ești cel mai bogat om de pe planetă, încă nu ți-ai cumpărat zilele de la Dumnezeu, la ce bun viitorul, dacă prezentul ți-l evapori ? Pentru ce să-ți îneci cuvintele, să le omori, dacă ele au vrut să-și trăiască clipa.

Viața noastră-i o clipă, oamenii care vin și pleacă nu există, ei pur și simplu se întîmplă, suntem veșnici doar dacă ne hotărîm să jertfim ceva din noi, ceva ce-ar putea rămîne atunci cînd trupurile noastre devin scrum.

Și atunci cînd murim, realizăm că demult am fost morți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.