Uncategorized

Scrisoare fără livrare, pentru bunelul meu.

frozen_by_georgeharrison
Bunelul și Casa.
Să știi că m-am obișnuit să îți scriu în fiecare noapte, asta mi-am promis, asta ți-am promis, și prin asta te simt cum respiri prin venele mele.Știu că te frămânți în fiecare zi cum stau toate, așezate pe pămîntul bătut de mîinele tale.
Astăzi seara simt cum nu am liniște, exact cum m-ai părăsit tu atunci seara, ruptă de pe pămînt, omorîtă prin durerile înfipte în oase, săpată, secată, distrusă în mii de cuvințele, n-am rămas decît aer și apă, lacrimă și cădere.N-am putere să îți scriu.Tu trebuie să mă ierți , că deși am zis că n-am să mă supăr pe părinții mei , m-am supărat, deși am promis că n-am să-i rănesc, i-am rănit, deși ți-am promis că am să-mi refugiez zilele și nopțile, am să-mi hrănesc scrisul de pe pămîntul casei mele, din lumina geamului tău, din sufletul și pacea grădinii mele, am plecat pentru totdeauna.Mă jur că n-aș fi plecat nicioadată, dacă viața asta nu m-ar roade într-una cu unicul mesaj că trebuie să fiu mai mult decît presupun că sunt.
E pustie casa, fără tine, fără noi.Și iernile sînt ca niște blesteme, lîngă geamuri nimeni nu se ivește să se bucure de prima zăpadă.Totu-i trist, ecou și pustiu.Fără brad, fără mulți copii, poate mai zărești o luminiță și două umbre din cînd în cînd.
Astăzi n-am liniște, bunelul meu.
Pentru că timpul și ăștia mă sapă, mă răscolesc, mă bat la rădăcină, demult n-am suportat o așa tăietură, o durere-n răsuflări, în inimă, în suflet, în existența mea.Și nu pot să așez decît aceasta ultimă scrisoare, așezată sub niște liniște de pian, atît de puțină.
Mi-au răscolit tot frunzișul, toți oamenii așezați lîngă inima mea, acum i-am pictat într-un tablou, și prin atîtea lacrimi, nu reușesc să-l finisez.
Să știi că depărtările nu te vor lua, căci fără de tine n-aș rămîne decît niște scrisuri aruncate.
Astăzi mă simt pustie, și străină.Mîine, dar mîine nu știu cum voi fi.
Să-mi mai trimiți vise, și să legeni cerul deasupra părinților mei, să rămînă de-a pururi liniștiți.Și da, să rămână!

Uncategorized

O Clipă.

stoping_by_burkiaBunelul meu și-a trăit jumătate de viață, singur.Deci a rămas jumătate de respirație, jumătate de privire, de suflet, de viață, și totuși a continuat să își iubească diminețile.Rănit și dezamăgit în mii de feluri, el mi-a arătat că nu de la oameni trebuie să vină așteptările tale, iubirea ta, sensul vieții tale.

-Să nu crezi în nimeni, și să nu aștepți nimic de la cineva, oamenii încă nu au învățat să se creadă pe ei..Dar în schimb Dumnezeu ți-a dăruit iubirea în atîtea feluri.Cum poți să pretinzi că nu ai simțit-o vre-odată ? Detașează-te în natura, doar ea te poate primi fără nimic.În muzica doar ea te poate asculta fără să vorbești.Sau în tot ce vrei, numai nu în oameni.Ei sunt ca tine, și tu ca ei, nu îți pot dărui nimica, chiar dacă pretind că pot.Și apoi de ce ceri veșnicia tuturor lucrurilor ? Crede în sclipire, în clipă și în secunda asta.Dacă o primești exact cum vine, dacă o simți și o trăiești în cel mai profund mod, la ce bun îți mai trebuie veșnicia? Oamenii aleargă în goană după ceva.Să știi că acel ceva este clipa, singura clipă pe care o caută toată viața.Și apoi dispar, fără a ști că clipele ne sunt dăruite în fiecare zi.A te încredința în cineva, a avea așteptări de la cineva este ați zidi dezamăgirea cu propriile tale mîini, le vezi , le simți ? Încetează-te să te încerci.Nu îi combina, nu îi modela, nu îi aștepta, ci primeștei exact cum i-ai lăsa să plece, nimeni niciodată nu ți-a fost dator să rămînă lîngă tine, și cei care îți promit asta, nu au știut niciodată să vorbească cu ei, în tăcere.Ca să vorbești, mai întâi de toate trebuie să îți asculți propria tăcere.Fiecare știe să tacă, fiecare.Unii așteaptă mai puțin, alții toată viața.

Dacă nu ai învățat să te asculți, pînă în clipa aia, ascultă marea, oceanul, rîul, lacul.Sau anotimpurile, liniștea pianului.Pașii tăi, răsuflarea ta, picătura de ceai care te curăța.Sau ascultă ploaia.

Uncategorized

Oferă-mă la timp.

11050100_1659954380912681_2378492318120845596_n

Ți-ai înghesuit timpul între genele tale, și el se numără o dată cu clipirea ta, oare de cîte ori ai fi clipit pe zi ?
Și îți numeri timpul chiar dacă nicioadată nu ai meditat asupra lui, în modul cel mai filozofic.
– Oferă-mă la timp, îți strigă într-una…
Și de parcă ai vedea expresia feței lui, care deși nu a existat, dar o poți simți, atunci cînd te apasă, te sapă într-una, în fiecare zi, în fiecare dimineața, la fiecare amurg care îți explică în scheme că toate zilele nu se mai repetă nicioadată, chiar dacă le trăiești pe toate la fel.
Am încă 15 săpături, 15 clipiri, 15 stele, și 15 vieți, trăite în diferite moduri, dacă am să aleg asta.
Niciodată nu am să privesc lumea așa cum o privesc acuma, la o margine de drum, sădită în pămîntul vieții mele, care îmi miroase a viață, a familie, a neam.
Nicioadată nu am să privesc toamna, decît în cuvintele mele ce o trăiesc.Și nicioadată nu am să aștept sărbătorile de iarnă, așa cum le așteptam cîndva.
Nicioadată nu am să mă arunc în prăpastia refugiului meu, care este casa mea.Ieri toate păreau o veșnicie de clipire.
Simt cum se bat ritmurile inimii mele, de frică, de dor, de durere, de lupta de-a se mai opri.
Fie ce-o fi…
Și timpul cum îmi sapă în suflet, oare unde vrea să îmi ajungă ?

Și apoi dintr-o singură urmă, dintr-o singură clipire ce îți strivești timpul în bucăți, îți amintești ce-ai trăit și cîte trebuiau trăite, explicînd în motive sensuri care nu mai au rost, pentru că timpul nu îți cere nici o factură.Vezi, el doar te roagă să nu îl risipești, de parcă ai aprinde lumina în casă și ai pleca undeva.Nu.De asta are nevoie el, de tine în sufletul tău, fără nici o distanță.

Uncategorized

Halloween, și pe pământ oamenii s-au prefăcut în îngeri.

life___death_by_day_light-d2gat31

Ne-am mascat toți, ne-am colorat privirile și zîmbetul, am rămas acasă triști și uitați într-o melancolie de toamnă amestecată cu sărbătoare, sau am decis să plecăm în oraș, în cluburi, în veșnicie…

În București, plîng vioarele, strunele de chitară rupte tot plîng, pianul calcă cu atîta putere în suflete.În univers e atîta zgomot.Toamna s-a sinucis peste inima fiecărui trecător, cerul și-a destrămat toate stelele și plouă peste pămîntul negru, flămînd de trupuri.Luna nemișcată, de parcă pretinde că a știut ceva.Iar respirația lumii se oprește și aleargă, fiecare explodează în mii de feluri, nimeni nu știe ce simte.Zbucium în fiecare stradă, la fiecare casă.Alergăm în suspine, ne călcăm cu privirile și picioarele, strigăm, plîngem și rîdem în ironie.

E Halloween și oamenii s-au prefăcut în îngeri.

Copiii.Morți.Strig.Ard.Zbuciumă..Strig.Sufocă.Desfigură.Mor.

S-au adunat, s-au înmulțit, fără a egala, fără a calcula, viața ne-a recompus, și ne-a împărțit în atît de puține feluri.S-au îmbrăcat toți în umbre. Al cui o fi anul acesta ?

Cineva mi-a spus că oamenii nu mor, ei sunt veșnici.Și totuși de ce așa de mult ne doare? De ce atît de greu răsuflăm cînd vorbim despre asta ? De ce nu mai vrem să trăim cînd simțim asta ?Niciodată nu o să învățăm vre-odată, ca să nu murim o dată cu ei.Jumătățile noastre s-au spulberat, le-au ucis, le-au distrus, le-au nimicit.Am rămas un fum de ceață ce hoinărește pe drumuri, fără de sens.Ne doare pînă la oase, pînă în genunchi, pînă la epuizare, pînă cînd ajungem în clipa cînd nu știm unde să plecăm, unde să venim.Suntem înghețați cu totul, fără un pic de salvare, și trăim ca frunzele purtate de vînt.
Oare moartea ar fi unica evadare din propriul blestem? Nu.Ci moartea copiilor noștri, e cea mai mare săpătură cu blestem.
În clipa aceasta, nici puterea cuvîntului nu îți dă sensuri.Tăcerea, liniștea și plînsul.Strigătul ce înebunește în noi, o dată cu noi.Și puterea fiecăruia de-și sinucide gîndurile rele.În picătura aceasta de timp, alegem să fim nebuni ca să uităm de durerea care se scurge sub streșina genelor nostre.Inima nu mai vrea să bată, sufletele noastre au ieșit din noi.Existența noastră se ghemuiește în umbre, de frică, de neputință, de marele blestem de-a rămîne fără nimic.
Și-o să săpăm în noi atîtea toamne, atîtea plînsete și ploi.
Și iarași se zbuciumă aceleași întrebări în noi..

-Oare ce erau să ne spună dacă am fi fost lîngă ei? Dacă au fost străpunși de durere sau…?
-De ce ? Dacă ? Poate că ?
– Mamă, să mă strîngi în brațe și să-mi închizi ochii, să nu mă lași să plec.
-Tată, să mă strîngi în brațe, ca să nu ne doară!

Din cer noi plîngem împreună cu voi.