Halloween, și pe pământ oamenii s-au prefăcut în îngeri.

life___death_by_day_light-d2gat31

Ne-am mascat toți, ne-am colorat privirile și zîmbetul, am rămas acasă triști și uitați într-o melancolie de toamnă amestecată cu sărbătoare, sau am decis să plecăm în oraș, în cluburi, în veșnicie…

În București, plîng vioarele, strunele de chitară rupte tot plîng, pianul calcă cu atîta putere în suflete.În univers e atîta zgomot.Toamna s-a sinucis peste inima fiecărui trecător, cerul și-a destrămat toate stelele și plouă peste pămîntul negru, flămînd de trupuri.Luna nemișcată, de parcă pretinde că a știut ceva.Iar respirația lumii se oprește și aleargă, fiecare explodează în mii de feluri, nimeni nu știe ce simte.Zbucium în fiecare stradă, la fiecare casă.Alergăm în suspine, ne călcăm cu privirile și picioarele, strigăm, plîngem și rîdem în ironie.

E Halloween și oamenii s-au prefăcut în îngeri.

Copiii.Morți.Strig.Ard.Zbuciumă..Strig.Sufocă.Desfigură.Mor.

S-au adunat, s-au înmulțit, fără a egala, fără a calcula, viața ne-a recompus, și ne-a împărțit în atît de puține feluri.S-au îmbrăcat toți în umbre. Al cui o fi anul acesta ?

Cineva mi-a spus că oamenii nu mor, ei sunt veșnici.Și totuși de ce așa de mult ne doare? De ce atît de greu răsuflăm cînd vorbim despre asta ? De ce nu mai vrem să trăim cînd simțim asta ?Niciodată nu o să învățăm vre-odată, ca să nu murim o dată cu ei.Jumătățile noastre s-au spulberat, le-au ucis, le-au distrus, le-au nimicit.Am rămas un fum de ceață ce hoinărește pe drumuri, fără de sens.Ne doare pînă la oase, pînă în genunchi, pînă la epuizare, pînă cînd ajungem în clipa cînd nu știm unde să plecăm, unde să venim.Suntem înghețați cu totul, fără un pic de salvare, și trăim ca frunzele purtate de vînt.
Oare moartea ar fi unica evadare din propriul blestem? Nu.Ci moartea copiilor noștri, e cea mai mare săpătură cu blestem.
În clipa aceasta, nici puterea cuvîntului nu îți dă sensuri.Tăcerea, liniștea și plînsul.Strigătul ce înebunește în noi, o dată cu noi.Și puterea fiecăruia de-și sinucide gîndurile rele.În picătura aceasta de timp, alegem să fim nebuni ca să uităm de durerea care se scurge sub streșina genelor nostre.Inima nu mai vrea să bată, sufletele noastre au ieșit din noi.Existența noastră se ghemuiește în umbre, de frică, de neputință, de marele blestem de-a rămîne fără nimic.
Și-o să săpăm în noi atîtea toamne, atîtea plînsete și ploi.
Și iarași se zbuciumă aceleași întrebări în noi..

-Oare ce erau să ne spună dacă am fi fost lîngă ei? Dacă au fost străpunși de durere sau…?
-De ce ? Dacă ? Poate că ?
– Mamă, să mă strîngi în brațe și să-mi închizi ochii, să nu mă lași să plec.
-Tată, să mă strîngi în brațe, ca să nu ne doară!

Din cer noi plîngem împreună cu voi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.