Bunelul meu și-a trăit jumătate de viață, singur.Deci a rămas jumătate de respirație, jumătate de privire, de suflet, de viață, și totuși a continuat să își iubească diminețile.Rănit și dezamăgit în mii de feluri, el mi-a arătat că nu de la oameni trebuie să vină așteptările tale, iubirea ta, sensul vieții tale.

-Să nu crezi în nimeni, și să nu aștepți nimic de la cineva, oamenii încă nu au învățat să se creadă pe ei..Dar în schimb Dumnezeu ți-a dăruit iubirea în atîtea feluri.Cum poți să pretinzi că nu ai simțit-o vre-odată ? Detașează-te în natura, doar ea te poate primi fără nimic.În muzica doar ea te poate asculta fără să vorbești.Sau în tot ce vrei, numai nu în oameni.Ei sunt ca tine, și tu ca ei, nu îți pot dărui nimica, chiar dacă pretind că pot.Și apoi de ce ceri veșnicia tuturor lucrurilor ? Crede în sclipire, în clipă și în secunda asta.Dacă o primești exact cum vine, dacă o simți și o trăiești în cel mai profund mod, la ce bun îți mai trebuie veșnicia? Oamenii aleargă în goană după ceva.Să știi că acel ceva este clipa, singura clipă pe care o caută toată viața.Și apoi dispar, fără a ști că clipele ne sunt dăruite în fiecare zi.A te încredința în cineva, a avea așteptări de la cineva este ați zidi dezamăgirea cu propriile tale mîini, le vezi , le simți ? Încetează-te să te încerci.Nu îi combina, nu îi modela, nu îi aștepta, ci primeștei exact cum i-ai lăsa să plece, nimeni niciodată nu ți-a fost dator să rămînă lîngă tine, și cei care îți promit asta, nu au știut niciodată să vorbească cu ei, în tăcere.Ca să vorbești, mai întâi de toate trebuie să îți asculți propria tăcere.Fiecare știe să tacă, fiecare.Unii așteaptă mai puțin, alții toată viața.

Dacă nu ai învățat să te asculți, pînă în clipa aia, ascultă marea, oceanul, rîul, lacul.Sau anotimpurile, liniștea pianului.Pașii tăi, răsuflarea ta, picătura de ceai care te curăța.Sau ascultă ploaia.

Ți-ai înghesuit timpul între genele tale, și el se numără o dată cu clipirea ta, oare de cîte ori ai fi clipit pe zi ?
Și îți numeri timpul chiar dacă nicioadată nu ai meditat asupra lui, în modul cel mai filozofic.
– Oferă-mă la timp, îți strigă într-una…
Și de parcă ai vedea expresia feței lui, care deși nu a existat, dar o poți simți, atunci cînd te apasă, te sapă într-una, în fiecare zi, în fiecare dimineața, la fiecare amurg care îți explică în scheme că toate zilele nu se mai repetă nicioadată, chiar dacă le trăiești pe toate la fel.
Am încă 15 săpături, 15 clipiri, 15 stele, și 15 vieți, trăite în diferite moduri, dacă am să aleg asta.
Niciodată nu am să privesc lumea așa cum o privesc acuma, la o margine de drum, sădită în pămîntul vieții mele, care îmi miroase a viață, a familie, a neam.
Nicioadată nu am să privesc toamna, decît în cuvintele mele ce o trăiesc.Și nicioadată nu am să aștept sărbătorile de iarnă, așa cum le așteptam cîndva.
Nicioadată nu am să mă arunc în prăpastia refugiului meu, care este casa mea.Ieri toate păreau o veșnicie de clipire.
Simt cum se bat ritmurile inimii mele, de frică, de dor, de durere, de lupta de-a se mai opri.
Fie ce-o fi…
Și timpul cum îmi sapă în suflet, oare unde vrea să îmi ajungă ?

Și apoi dintr-o singură urmă, dintr-o singură clipire ce îți strivești timpul în bucăți, îți amintești ce-ai trăit și cîte trebuiau trăite, explicînd în motive sensuri care nu mai au rost, pentru că timpul nu îți cere nici o factură.Vezi, el doar te roagă să nu îl risipești, de parcă ai aprinde lumina în casă și ai pleca undeva.Nu.De asta are nevoie el, de tine în sufletul tău, fără nici o distanță.