Te-m chemat mereu la margini de drumuri, acolo unde cel mai bine sunt înțelesese cuvintele.Știm, că timpul  m-a îngropat, dar mă așez lîngă sufletul tău, de-o mie de ori cînd sufletul tău mă caută.Ce zbucium, și ce cutremur.

Amîndoi ne aruncăm privirea în prăpastie, acolo unde nimeni, niciodată nu își va risca și risipi gîndurile, cu buna dorință.Ne aruncăm, pentru că, cîte-odată avem nevoie să ne strîngem.Să ne adunăm din plînsete, întrebări cu răspunsurile rătăcite în labirinturile universului.

Uneori se întîmplă să fii aruncat… O să mă întrebi, de ce.Pentru că, uneori oamenii folosesc oamenii.

Întreabă-ți sufletul, de-o mie de ori, înainte de-l dărui.De-o mie de ori.Pentru că, dacă nu-l asculți, tot de-a atîtea ori vei fi izgonit, rătăcit, aruncat, mizerabil și străin.Nimeni nu dorește să fie hrănit cu frumusețe, toți aleg atingerea sufletului vindecat.

Bătrânul din mine, a învățat viața, și tot nu îmi este îndeajuns.Știu răsăriturile vieții, pe de rost, și cu rost.Ca pe privirea care am analizat-o în oglindă, 80 de ani.Ca pe ochii care îmi cădeau în pămînt, uneori.Ascultam apusurile care urlau tăcerile în el, de uneori îmi spărgeau timpanele.

Tu nu le-ai învățat, cum și cu cine trebuie să întîlnești răsăriturile.Nu ai fost ascultată nicioadată, deși ți s-a promis.

Răsuflă greu, știu că greutatea și amarul vocii care îl simți, este de  la plînsul care îți inundă sufletul.Răsuflă greu, de parcă ai simți frica cum se așează pe-o mobilă veche.Ai răbdare, lasă-te un pic așa prăfuită, murdară, și confuză.

Acum trebuie să urmărești răsuflările, și ce vei simți atunci cînd o să cazi, după ce-ai fost aruncată, de la o insuportabilă înălțime.Trebuie să vezi cu ochii tăi, și să simți sub propria piele, cum e să fii jos.

Ruptă în bucățele, cu venele slabe din care picături de sînge, și de viață nu-s.Rece și pustiu.Luna din ochii tăi a fost zdrobită în mii de picături.

Din totul ce-ai fost, și puteai să fii, așteaptă să vezi, cum te fac nimic.

Ce pustie o să fii.Dar trebuie să te vezi și așa.

Căutările și chemările tale, mi-au tulburat pămînturile.Sunt aici lîngă tine, prin ploaia care plînge pentru tine, prin neliniștea oceanului care te ceartă și strigă la tine.Prin răsăritul care trebuie să îl înțelegi.

Am trimis ploaia, să plîngi te rog acum, mîine trebuie să vezi răsăritul, și trebuie să-l înveți cum să-l privești.

Dar te las să cazi, și apoi îți arunc funia.Cu răni, cu dureri în oase, vei învăța cel mai bine, cum să trăiești.

Se întîmplă să îmi uit sufletul acasă, și să mă pornesc în rutina vieții, pentru o zi, fără el.Să-l las așezat pe pat, cu o carte deschisă, doar pentru a răsufla adevărata grijă a artei.Sau așezat în fața pianului care îl cunoaște pînă la fibra existenței lui.Poate nebun, poate tăcut, poate ar fi vrut să strige pînă  cînd ecourile încep a vorbi.Azi, nu, nu mai are puterea de-a se ridica din pat, de-a vă asculta cum comentariile voastre vin ca niște indicatoare.Stă, singur, timid, ca un copil care vrea să spună atîtea, dar a ales să deslușească de unul singur, miracolul.Nu își cunoaște trecutul, și habar nu are ce viitor îl așteapta.De e risipit și bătrîn, de e înconjurat cu prăpastii și răni, de e uitat și mic, nici el nu mai are putere de-a se gîndi cum este.S-a rugat să-l lăs, pentru că nu era sigur în mine.L-am lăsat acasă.Și cît de pustiu e văzută lumea fără de el.Nici măcar el nu știe.

Învață-mă să trăiesc, așa încît să îmi așez un scaun în spatele tău,

Hapsîn de informație, să mă uit la viața ta,

Să mă rătăcesc în istoria ta și a altor oameni,

Care deși importanți, i-ai lăsat fără nume cu majusculă.

Învață-mă gramatica privirilor, ca să nu cad într-o capcană,

Atunci cînd privită sunt din diferite colțuri.

Să-mi ocrotesc liniștea ochilor mei, încă netulburați,

Învață-mă chimia, care deși complicată mi s-a părut,

Întotdeuna găseam răspunsurile atractive.

Și să-mi lași timp, pentru literatură ,

Îți promit că am să stau liniștită, în spatele tău,

Răsfoind prin viața scriitorilor cu multă grijă,

-Doamne, cît aș vrea în lumea lor.Pînă la mor.

Să-mi dai niște lecții de pian,

E un fel de vis, pe care demult trebuia în pumni să-l am.

Educația civică, am să o absentez,

Nu cred că se merită, să-ți fac zgomot și să te deranjez.

Și matematica, pe care n-am cunoscut-o niciodată,

Să mi-o explici,

Ca să-nțeleg măcar într-o viața,

Care e miracolul unui doi, care întotdeauna este văzut ca,

Unul.

N-am nici o lege în care să îmi afirme ferm că iubirea există.Oamenii vorbesc despre asta.Îi aud mereu, și o aud în diferite feluri.Unii aleg iubirea ca pe-un loc, alții ca pe-o etichetă a vieții, alții o înlocuiesc ca pe-un lucru nou-nouț procurat.Ca să mă alint.Ca să fie.Ca pentru pur și simplu.Mint.Căci, iubirea nu este la suprafață.Nu o vedem nici la un mal.O simți în zbucium.Ea nu există decît în sunetele care plîng, în scrisul căruia se scurge din venele unor scriitori bine plămădiți, în focul privirilor care nu vorbesc, în matematica trupului care din doi devine unu, în tablourile pictorilor care mereu nu vor reda îndeajuns ce-au vrut să picteze.În strigătele care nu se pot sătura, ea mereu nu-i îndeajuns, cu toate că e nemărginită.Uneori e într-o singură privire, alteori poate fi într-o viață absolută.Nimeni nu poate să-ți ofere teorie, nu ai cum să nu ratezi examenul.O să citești poezia, care se întîmplă, și o să ai în spatele tău tablouri, în cealaltă cameră, vei auzi plînsetul unui pian, și ce dacă nu o să înțelegi că asta e iubirea ? Doar dacă vrei să te minți.Ea există, și se întîmplă doar o dată.Nu o mai aștepta.Ori ți-se scurge printre vene, ori încă nu ai întîlnit-o.

Și atunci de-ar fi să-ți curgă, să nu o vorbești, dar să o taci.Iubirea nu este la suprafață.

-Rătăciți și străini, fiecare poartă în spinare, un ocean.Așa mi-a zis, și a plecat.

Avea o privire în care s-a înecat toată liniștea oceanului, și totuși știam că, dincolo de ea, stau maluri risipite ce se zbat în nopțile străine, acolo unde nimeni nu se întreabă unde-s ascunse sufletele.În privirea ei, s-a înecat oceanul, cu nemărginirea lui.Cu ce am greșit și eu în fața ei , pentru că m-a ales pe mine, să o privesc înecîndu-mă? Cu ochi mari și speriați, cu zimbetul ce-ți inspiră o altfel de fericire, mi-a lăsat dorurile în palme, în ochi, în suflet.Am încercat să supraviețuiesc, să stau la suprafață, dar am eșuat.

Știu, într-o zi, mă va izbi de mal, așa încît am să mă rup în bucăți, și am să rămîn umbre, în care doar luna va fi capabilă să mă privească pe jumătăți.

De cîte ori îmi arunc privirea spre ochii tăi,

Ca o veșnicie de-a căuta printre stele.

Pierdut.Aruncat.Părăsit.

Nu sunt nimic, și nu rămân nimica.

Vîntul din ochii tăi, este exact tot ce-am căutat pân acum,

Și tot ce-am găsit și putut culege din toți oamenii frumoși,

Soarele rupt din colțul zîmbetului tău, este exact tot ce-am vrut să văd pînă acuma,

În toate răsăriturile în care m-am pierdut, inconștient și conștient,

Perfectul din tine, mă face să rămîn imperfectul simplu pentru o rutină de viață,

Și frumusețea ta, pe care nici tu nu bănuiești că o deții,

Atunci cînd cuprinzi oceanul cu tot sufletul și gândurile tale,

Și frumusețea asta, m-a făcut să te compar,

Cu incomparabilul.

Tu nu exiști, asta este adevărul care mă obosește în insomnii,

Te port în tablouri, în poezie, în clape de pian,

Dar tu nu exiști.Sau?

Am o iluzie, de fapt.