Se întîmplă să îmi uit sufletul acasă, și să mă pornesc în rutina vieții, pentru o zi, fără el.Să-l las așezat pe pat, cu o carte deschisă, doar pentru a răsufla adevărata grijă a artei.Sau așezat în fața pianului care îl cunoaște pînă la fibra existenței lui.Poate nebun, poate tăcut, poate ar fi vrut să strige pînă  cînd ecourile încep a vorbi.Azi, nu, nu mai are puterea de-a se ridica din pat, de-a vă asculta cum comentariile voastre vin ca niște indicatoare.Stă, singur, timid, ca un copil care vrea să spună atîtea, dar a ales să deslușească de unul singur, miracolul.Nu își cunoaște trecutul, și habar nu are ce viitor îl așteapta.De e risipit și bătrîn, de e înconjurat cu prăpastii și răni, de e uitat și mic, nici el nu mai are putere de-a se gîndi cum este.S-a rugat să-l lăs, pentru că nu era sigur în mine.L-am lăsat acasă.Și cît de pustiu e văzută lumea fără de el.Nici măcar el nu știe.

Învață-mă să trăiesc, așa încît să îmi așez un scaun în spatele tău,

Hapsîn de informație, să mă uit la viața ta,

Să mă rătăcesc în istoria ta și a altor oameni,

Care deși importanți, i-ai lăsat fără nume cu majusculă.

Învață-mă gramatica privirilor, ca să nu cad într-o capcană,

Atunci cînd privită sunt din diferite colțuri.

Să-mi ocrotesc liniștea ochilor mei, încă netulburați,

Învață-mă chimia, care deși complicată mi s-a părut,

Întotdeuna găseam răspunsurile atractive.

Și să-mi lași timp, pentru literatură ,

Îți promit că am să stau liniștită, în spatele tău,

Răsfoind prin viața scriitorilor cu multă grijă,

-Doamne, cît aș vrea în lumea lor.Pînă la mor.

Să-mi dai niște lecții de pian,

E un fel de vis, pe care demult trebuia în pumni să-l am.

Educația civică, am să o absentez,

Nu cred că se merită, să-ți fac zgomot și să te deranjez.

Și matematica, pe care n-am cunoscut-o niciodată,

Să mi-o explici,

Ca să-nțeleg măcar într-o viața,

Care e miracolul unui doi, care întotdeauna este văzut ca,

Unul.

N-am nici o lege în care să îmi afirme ferm că iubirea există.Oamenii vorbesc despre asta.Îi aud mereu, și o aud în diferite feluri.Unii aleg iubirea ca pe-un loc, alții ca pe-o etichetă a vieții, alții o înlocuiesc ca pe-un lucru nou-nouț procurat.Ca să mă alint.Ca să fie.Ca pentru pur și simplu.Mint.Căci, iubirea nu este la suprafață.Nu o vedem nici la un mal.O simți în zbucium.Ea nu există decît în sunetele care plîng, în scrisul căruia se scurge din venele unor scriitori bine plămădiți, în focul privirilor care nu vorbesc, în matematica trupului care din doi devine unu, în tablourile pictorilor care mereu nu vor reda îndeajuns ce-au vrut să picteze.În strigătele care nu se pot sătura, ea mereu nu-i îndeajuns, cu toate că e nemărginită.Uneori e într-o singură privire, alteori poate fi într-o viață absolută.Nimeni nu poate să-ți ofere teorie, nu ai cum să nu ratezi examenul.O să citești poezia, care se întîmplă, și o să ai în spatele tău tablouri, în cealaltă cameră, vei auzi plînsetul unui pian, și ce dacă nu o să înțelegi că asta e iubirea ? Doar dacă vrei să te minți.Ea există, și se întîmplă doar o dată.Nu o mai aștepta.Ori ți-se scurge printre vene, ori încă nu ai întîlnit-o.

Și atunci de-ar fi să-ți curgă, să nu o vorbești, dar să o taci.Iubirea nu este la suprafață.

-Rătăciți și străini, fiecare poartă în spinare, un ocean.Așa mi-a zis, și a plecat.

Avea o privire în care s-a înecat toată liniștea oceanului, și totuși știam că, dincolo de ea, stau maluri risipite ce se zbat în nopțile străine, acolo unde nimeni nu se întreabă unde-s ascunse sufletele.În privirea ei, s-a înecat oceanul, cu nemărginirea lui.Cu ce am greșit și eu în fața ei , pentru că m-a ales pe mine, să o privesc înecîndu-mă? Cu ochi mari și speriați, cu zimbetul ce-ți inspiră o altfel de fericire, mi-a lăsat dorurile în palme, în ochi, în suflet.Am încercat să supraviețuiesc, să stau la suprafață, dar am eșuat.

Știu, într-o zi, mă va izbi de mal, așa încît am să mă rup în bucăți, și am să rămîn umbre, în care doar luna va fi capabilă să mă privească pe jumătăți.

De cîte ori îmi arunc privirea spre ochii tăi,

Ca o veșnicie de-a căuta printre stele.

Pierdut.Aruncat.Părăsit.

Nu sunt nimic, și nu rămân nimica.

Vîntul din ochii tăi, este exact tot ce-am căutat pân acum,

Și tot ce-am găsit și putut culege din toți oamenii frumoși,

Soarele rupt din colțul zîmbetului tău, este exact tot ce-am vrut să văd pînă acuma,

În toate răsăriturile în care m-am pierdut, inconștient și conștient,

Perfectul din tine, mă face să rămîn imperfectul simplu pentru o rutină de viață,

Și frumusețea ta, pe care nici tu nu bănuiești că o deții,

Atunci cînd cuprinzi oceanul cu tot sufletul și gândurile tale,

Și frumusețea asta, m-a făcut să te compar,

Cu incomparabilul.

Tu nu exiști, asta este adevărul care mă obosește în insomnii,

Te port în tablouri, în poezie, în clape de pian,

Dar tu nu exiști.Sau?

Am o iluzie, de fapt.