N-am nici o lege în care să îmi afirme ferm că iubirea există.Oamenii vorbesc despre asta.Îi aud mereu, și o aud în diferite feluri.Unii aleg iubirea ca pe-un loc, alții ca pe-o etichetă a vieții, alții o înlocuiesc ca pe-un lucru nou-nouț procurat.Ca să mă alint.Ca să fie.Ca pentru pur și simplu.Mint.Căci, iubirea nu este la suprafață.Nu o vedem nici la un mal.O simți în zbucium.Ea nu există decît în sunetele care plîng, în scrisul căruia se scurge din venele unor scriitori bine plămădiți, în focul privirilor care nu vorbesc, în matematica trupului care din doi devine unu, în tablourile pictorilor care mereu nu vor reda îndeajuns ce-au vrut să picteze.În strigătele care nu se pot sătura, ea mereu nu-i îndeajuns, cu toate că e nemărginită.Uneori e într-o singură privire, alteori poate fi într-o viață absolută.Nimeni nu poate să-ți ofere teorie, nu ai cum să nu ratezi examenul.O să citești poezia, care se întîmplă, și o să ai în spatele tău tablouri, în cealaltă cameră, vei auzi plînsetul unui pian, și ce dacă nu o să înțelegi că asta e iubirea ? Doar dacă vrei să te minți.Ea există, și se întîmplă doar o dată.Nu o mai aștepta.Ori ți-se scurge printre vene, ori încă nu ai întîlnit-o.

Și atunci de-ar fi să-ți curgă, să nu o vorbești, dar să o taci.Iubirea nu este la suprafață.