Se întîmplă să îmi uit sufletul acasă, și să mă pornesc în rutina vieții, pentru o zi, fără el.Să-l las așezat pe pat, cu o carte deschisă, doar pentru a răsufla adevărata grijă a artei.Sau așezat în fața pianului care îl cunoaște pînă la fibra existenței lui.Poate nebun, poate tăcut, poate ar fi vrut să strige pînă  cînd ecourile încep a vorbi.Azi, nu, nu mai are puterea de-a se ridica din pat, de-a vă asculta cum comentariile voastre vin ca niște indicatoare.Stă, singur, timid, ca un copil care vrea să spună atîtea, dar a ales să deslușească de unul singur, miracolul.Nu își cunoaște trecutul, și habar nu are ce viitor îl așteapta.De e risipit și bătrîn, de e înconjurat cu prăpastii și răni, de e uitat și mic, nici el nu mai are putere de-a se gîndi cum este.S-a rugat să-l lăs, pentru că nu era sigur în mine.L-am lăsat acasă.Și cît de pustiu e văzută lumea fără de el.Nici măcar el nu știe.