Te-m chemat mereu la margini de drumuri, acolo unde cel mai bine sunt înțelesese cuvintele.Știm, că timpul  m-a îngropat, dar mă așez lîngă sufletul tău, de-o mie de ori cînd sufletul tău mă caută.Ce zbucium, și ce cutremur.

Amîndoi ne aruncăm privirea în prăpastie, acolo unde nimeni, niciodată nu își va risca și risipi gîndurile, cu buna dorință.Ne aruncăm, pentru că, cîte-odată avem nevoie să ne strîngem.Să ne adunăm din plînsete, întrebări cu răspunsurile rătăcite în labirinturile universului.

Uneori se întîmplă să fii aruncat… O să mă întrebi, de ce.Pentru că, uneori oamenii folosesc oamenii.

Întreabă-ți sufletul, de-o mie de ori, înainte de-l dărui.De-o mie de ori.Pentru că, dacă nu-l asculți, tot de-a atîtea ori vei fi izgonit, rătăcit, aruncat, mizerabil și străin.Nimeni nu dorește să fie hrănit cu frumusețe, toți aleg atingerea sufletului vindecat.

Bătrânul din mine, a învățat viața, și tot nu îmi este îndeajuns.Știu răsăriturile vieții, pe de rost, și cu rost.Ca pe privirea care am analizat-o în oglindă, 80 de ani.Ca pe ochii care îmi cădeau în pămînt, uneori.Ascultam apusurile care urlau tăcerile în el, de uneori îmi spărgeau timpanele.

Tu nu le-ai învățat, cum și cu cine trebuie să întîlnești răsăriturile.Nu ai fost ascultată nicioadată, deși ți s-a promis.

Răsuflă greu, știu că greutatea și amarul vocii care îl simți, este de  la plînsul care îți inundă sufletul.Răsuflă greu, de parcă ai simți frica cum se așează pe-o mobilă veche.Ai răbdare, lasă-te un pic așa prăfuită, murdară, și confuză.

Acum trebuie să urmărești răsuflările, și ce vei simți atunci cînd o să cazi, după ce-ai fost aruncată, de la o insuportabilă înălțime.Trebuie să vezi cu ochii tăi, și să simți sub propria piele, cum e să fii jos.

Ruptă în bucățele, cu venele slabe din care picături de sînge, și de viață nu-s.Rece și pustiu.Luna din ochii tăi a fost zdrobită în mii de picături.

Din totul ce-ai fost, și puteai să fii, așteaptă să vezi, cum te fac nimic.

Ce pustie o să fii.Dar trebuie să te vezi și așa.

Căutările și chemările tale, mi-au tulburat pămînturile.Sunt aici lîngă tine, prin ploaia care plînge pentru tine, prin neliniștea oceanului care te ceartă și strigă la tine.Prin răsăritul care trebuie să îl înțelegi.

Am trimis ploaia, să plîngi te rog acum, mîine trebuie să vezi răsăritul, și trebuie să-l înveți cum să-l privești.

Dar te las să cazi, și apoi îți arunc funia.Cu răni, cu dureri în oase, vei învăța cel mai bine, cum să trăiești.