Rătăciți  în fața oceanului, ne pierdem puterea de-a ne ridica în fața unei lumi străine, și noi.Pustii și inundați de întrebări, ne râdem ironic amintindu-ne de cei care își spun că încă iubesc.

Ne frământa la fel cum oceanul își frământa malurile cu zgomot.Aici oamenii au uitat să se privească în oglinda sufletului.

Unde suntem, dacă mereu simțim că cineva ne caută ?

Unde suntem , dacă mereu simțim ca unele locuri ne cheamă?

Unde și când ne vom găsi pe noi înșine ?

În fiecare suflet există un ocean cu mare zbucium, un cer cu multe stele, și în fiecare privire trăiește umbra unei luni triste.

Suntem triști și zbuciumați în răsărituri și apusuri , pentru că de fapt suntem acolo unde nu ar trebui să fim.

Nu căutam bogăția și nici diplomele prăfuite pe rafturile unei case de vis, ci căutam pacea, atunci când risipim o viața după goana celor ce-am crezut că trebuie,ce-am crezut că e necesar, atunci … ne trezim intr-o dimineața și suntem triști, zbuciumați și aruncați pe malurile unui ocean flămând, și atunci ne întrebăm…ce-i fericirea și pacea interioară? Dacă avem totul și parcă nu avem nimic.

Ne jucăm cu zilele, fără să știm că le-am pierdut.Timpul nicioadată nu te iartă.

Și dincolo de tine,de mine și de noi, stau vise și suflete rănite, care în pasuri mici se vindecă și se fac.

Dincolo de zâmbetul tău, stau plânsete moarte.

Dincolo de un ocean imens stau valurile ce te inundă, dacă îți pierzi echilibrul.