Uncategorized

Be there.

 

Mom’, if in someday I won’t find you there, my world will disappear at once with you. Because you are the only one hope in my life that this world can be heal, the only one love, and the only one happiness. Always when I am tired, tired of my scares, of my mornings, of my life, I know immediately that I can run there, with all my soul and I can find you there. There is a different life, silence and love, and just me and you. Can you take me home, mom’? Please? I promise you that I will be so quiet. I don’t want grow up. Stop the time, because it’s hurts.

Don’t ask me how I am in this new life, I will write for you a letter and I will send to you all my feelings, and I will open for you my heart and my soul, but please don’t cry, because I cannot choose the words.

 

Somebody told me that we don’t choose our life. It’s right, mom ? Because you taught me that we make choices. We can make our life happy or sad, we can control everything, every single moment. We staying beside to our success, to our mistakes, to our sadness, to our happiness. Nobody can make choice in your life, if you don’t let this to happens. Who can be responsible of your life, if not you? Who have to care about your life? But sometimes we can have difficult moment , and in that moment, we thing that we are weary.

I been looking to find my life in every single minutes, and I tried to find the answer, and I will never give up until I will find my way, my way for arrive there.

She said that everyone was born to change the world, to be someone, to be everything.Everyone have a place in this life, have their own place, and when in one morning you will wake up with peace, that means that you find already your way, your place, and who you are in this life.

I am not strong enough how I want to be, but when I am done, I didn’t forget how my mother  taught me to feel this life with my closed eyes.And everything it’s going to be allright.

I don’t know who I am yet, but I know for what i was born, and I am still looking for my answer every single day.

Mom’ can you be there any times when I need you and when I will be looking for you.

 

 

Uncategorized

Do not waiting for me.

Și dacă iarna va veni cu viscole-ntregi,
Iar poarta de acasă, va plînge cu rugină de regret,
Să nu te oprești, la geamul fără de lumină,
N-a lăsat nici o speranță, că o să vină.
            ***
If even the winter will come with full of snow storm,
And the door of our home will cry with rust of regrets,
Never stop in front of the window without light,
I didn’t leave a hope, that i will come back.
Uncategorized

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi.

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi,

Ce sunt oamenii, ar fi  trebuit sa-i stiu ?

Caci intalnesc trupuri si hartii,

Se rup atunci cand incerci sa-ii scrii.

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi,

Cand imi puneai apa la radacina cu copilarii,

Ce-i rasaritul impartit cu noi,

Daca in egal ne iesa unu in loc de doi.

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi,

Din tot ce invatam, ce anume trebuie sa stim ?

Ca atunci cand nu mai esti,

Sa deschidem sufletele in carti.

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi,

De ce mai strigam spre ale noastre copilarii,

Si daca este drumul inapoi,

Cu aceleasi carari si chiar aceleasi ploi?

Mama, daca te-as fi intrebat intr-o zi,

Cum sa traiesti corect, tu trebuie sa stii?

Si atunci cand suntem la margine de veac,

Se intampla sa aflam, ca n-aveam leac.

 

 

Uncategorized

Ce rămânem după ea.

 

anina_bird_128_1_by_anina_bird-d64zf43.pngNiciodată nu o să ne facă timpul să simțim la fel, deși uneori o să zidim iluzii că am întâlnit perfecțiunea.Pentru că, ce rămânem după ce-am fost zdrobiți fără milă, după ce-am plecat sau am fost lăsați să plecăm, după ce-am căzut din cele 7 raiuri, după ce-am alergat cu visele împărțite la doi pe-un singur pământ, nu ne mai putem întoarce niciodată în timpul care am fost și după ce rămânem.

Și o să rămânem umbre de lună tristă, maluri de oceane rupte, picături de ploaie înecate, umeri prăfuiți fără săruturi, ziduri între spațiile dintre degetele ce nu se mai cuprind, buze de primăvară,acele priviri pe jumătăți, vioarele învățate cu rost, clape de pian prăfuite, răsărituri ascunse, case părăsite, pași cu pământul în ochi, voci înghițite, cărți mâncate, singurătatea la ceai.

Triști, pentru că ne-am rupt din inima rădăcina, ce a fost crescută de un an, doi sau zece.

Și-o să treacă răsăriturile revărsate în veșnicii, ca să înțelegem că și singurătatea are formă exterioară, printre mâinile zidite pe la spate, în picioarele care nu sunt obosite să-și pășească acelaș drum, zi de zi.Și acei ochii umpluți cu lumină încărcată de nopțile cu lună plină.O să ne alegem singurătatea, din simplu motiv că am fost dezamăgiți sau că am obosit să dezamăgim.Și-o să o iubim cu toate cele mii de firișoare, pentru că ea nu o să ne scoată niciodată din casa comfortului și nu ne va cere niciodată nimic.

 

Deși, într-o bună zi, v-om împărți visele cu cineva, oricum v-om fi singuri țînându-ne de mână și v-om simți spațiile în brațele ce ne cuprind.Sau v-om fi singuri cu o carte la o margină de lume, acolo unde nimeni, nicioadată nu îți va răsfoi trecutul.Și-o să rămânem trecuturi păstrate în cărțile scrise, o să zidim, o să povestim iubirea noastră care a știut să se ascundă uneori ca un copil mic și rușinat, în colțul inimii noastre.Între timp așezându-ne viața, lîngă sufletele care deși nu am vrut, dar s-au îndrăgostit de noi.Și o să rămânem, nu pentru că dorim, ci pentru că așa trebuie.Familii mari și fericite-n poze, cu priviri care răscolesc prin trecuturile triste.O să iubim ploaia, și o să ne petrecem nopțile rătăcindu-ne în conversațiile reci cu luna.O să alegem toamna ca unicul anotimp perfect pentru plimbările din seară.Și o să fim absenți, absenți.

O să publicăm prima carte, pentru a ne demonstra că încă nu ne-am uitat și nu ne-am pierdut.

O să ne păstrăm în biblioteca casei, în spatele cărților, acolo unde numai noi știm, de frică să nu ne vadă nimeni, și-o să ne citim pe ascuns.Ca la 60 de ani, să ne obosim nepoții cu iubirile din timpuri.Întâmplător, o să ne întîlnim nopțile, atunci cînd ne vom cufunda în oglindă lacului de lîngă casa, și v-om continua să numărăm 4 stele, pentru ca fiecare din noi să fie fercit.

O să ne trezim în răsărituri, și o să simțim cum sub genele noastre se scurg amintirile.Da, timpul o să ne mai aminteasca de noi, dîn când în când.

Și o să fim prea mulți, cei care nu mai cred în iubire.Noi, ăștia ce rămânem, nu v-om putea niciodată să fim prezenți aici și acum.

 

Uncategorized

Dincolo de malurile unui ocean.

Rătăciți  în fața oceanului, ne pierdem puterea de-a ne ridica în fața unei lumi străine, și noi.Pustii și inundați de întrebări, ne râdem ironic amintindu-ne de cei care își spun că încă iubesc.

Ne frământa la fel cum oceanul își frământa malurile cu zgomot.Aici oamenii au uitat să se privească în oglinda sufletului.

Unde suntem, dacă mereu simțim că cineva ne caută ?

Unde suntem , dacă mereu simțim ca unele locuri ne cheamă?

Unde și când ne vom găsi pe noi înșine ?

În fiecare suflet există un ocean cu mare zbucium, un cer cu multe stele, și în fiecare privire trăiește umbra unei luni triste.

Suntem triști și zbuciumați în răsărituri și apusuri , pentru că de fapt suntem acolo unde nu ar trebui să fim.

Nu căutam bogăția și nici diplomele prăfuite pe rafturile unei case de vis, ci căutam pacea, atunci când risipim o viața după goana celor ce-am crezut că trebuie,ce-am crezut că e necesar, atunci … ne trezim intr-o dimineața și suntem triști, zbuciumați și aruncați pe malurile unui ocean flămând, și atunci ne întrebăm…ce-i fericirea și pacea interioară? Dacă avem totul și parcă nu avem nimic.

Ne jucăm cu zilele, fără să știm că le-am pierdut.Timpul nicioadată nu te iartă.

Și dincolo de tine,de mine și de noi, stau vise și suflete rănite, care în pasuri mici se vindecă și se fac.

Dincolo de zâmbetul tău, stau plânsete moarte.

Dincolo de un ocean imens stau valurile ce te inundă, dacă îți pierzi echilibrul.

Uncategorized

Scrisoare de la bunelul meu.

necklace_by_nataliadrepina-d74deaeTe-m chemat mereu la margini de drumuri, acolo unde cel mai bine sunt înțelesese cuvintele.Știm, că timpul  m-a îngropat, dar mă așez lîngă sufletul tău, de-o mie de ori cînd sufletul tău mă caută.Ce zbucium, și ce cutremur.

Amîndoi ne aruncăm privirea în prăpastie, acolo unde nimeni, niciodată nu își va risca și risipi gîndurile, cu buna dorință.Ne aruncăm, pentru că, cîte-odată avem nevoie să ne strîngem.Să ne adunăm din plînsete, întrebări cu răspunsurile rătăcite în labirinturile universului.

Uneori se întîmplă să fii aruncat… O să mă întrebi, de ce.Pentru că, uneori oamenii folosesc oamenii.

Întreabă-ți sufletul, de-o mie de ori, înainte de-l dărui.De-o mie de ori.Pentru că, dacă nu-l asculți, tot de-a atîtea ori vei fi izgonit, rătăcit, aruncat, mizerabil și străin.Nimeni nu dorește să fie hrănit cu frumusețe, toți aleg atingerea sufletului vindecat.

Bătrânul din mine, a învățat viața, și tot nu îmi este îndeajuns.Știu răsăriturile vieții, pe de rost, și cu rost.Ca pe privirea care am analizat-o în oglindă, 80 de ani.Ca pe ochii care îmi cădeau în pămînt, uneori.Ascultam apusurile care urlau tăcerile în el, de uneori îmi spărgeau timpanele.

Tu nu le-ai învățat, cum și cu cine trebuie să întîlnești răsăriturile.Nu ai fost ascultată nicioadată, deși ți s-a promis.

Răsuflă greu, știu că greutatea și amarul vocii care îl simți, este de  la plînsul care îți inundă sufletul.Răsuflă greu, de parcă ai simți frica cum se așează pe-o mobilă veche.Ai răbdare, lasă-te un pic așa prăfuită, murdară, și confuză.

Acum trebuie să urmărești răsuflările, și ce vei simți atunci cînd o să cazi, după ce-ai fost aruncată, de la o insuportabilă înălțime.Trebuie să vezi cu ochii tăi, și să simți sub propria piele, cum e să fii jos.

Ruptă în bucățele, cu venele slabe din care picături de sînge, și de viață nu-s.Rece și pustiu.Luna din ochii tăi a fost zdrobită în mii de picături.

Din totul ce-ai fost, și puteai să fii, așteaptă să vezi, cum te fac nimic.

Ce pustie o să fii.Dar trebuie să te vezi și așa.

Căutările și chemările tale, mi-au tulburat pămînturile.Sunt aici lîngă tine, prin ploaia care plînge pentru tine, prin neliniștea oceanului care te ceartă și strigă la tine.Prin răsăritul care trebuie să îl înțelegi.

Am trimis ploaia, să plîngi te rog acum, mîine trebuie să vezi răsăritul, și trebuie să-l înveți cum să-l privești.

Dar te las să cazi, și apoi îți arunc funia.Cu răni, cu dureri în oase, vei învăța cel mai bine, cum să trăiești.

 

 

 

 

 

Uncategorized

Mi-am uitat sufletul acasă.

wheretime_by_menoevil-d9qp1s1Se întîmplă să îmi uit sufletul acasă, și să mă pornesc în rutina vieții, pentru o zi, fără el.Să-l las așezat pe pat, cu o carte deschisă, doar pentru a răsufla adevărata grijă a artei.Sau așezat în fața pianului care îl cunoaște pînă la fibra existenței lui.Poate nebun, poate tăcut, poate ar fi vrut să strige pînă  cînd ecourile încep a vorbi.Azi, nu, nu mai are puterea de-a se ridica din pat, de-a vă asculta cum comentariile voastre vin ca niște indicatoare.Stă, singur, timid, ca un copil care vrea să spună atîtea, dar a ales să deslușească de unul singur, miracolul.Nu își cunoaște trecutul, și habar nu are ce viitor îl așteapta.De e risipit și bătrîn, de e înconjurat cu prăpastii și răni, de e uitat și mic, nici el nu mai are putere de-a se gîndi cum este.S-a rugat să-l lăs, pentru că nu era sigur în mine.L-am lăsat acasă.Și cît de pustiu e văzută lumea fără de el.Nici măcar el nu știe.

Uncategorized

Învață-mă să trăiesc.

nu21_by_menoevil-d6id3hk

Învață-mă să trăiesc, așa încît să îmi așez un scaun în spatele tău,

Hapsîn de informație, să mă uit la viața ta,

Să mă rătăcesc în istoria ta și a altor oameni,

Care deși importanți, i-ai lăsat fără nume cu majusculă.

Învață-mă gramatica privirilor, ca să nu cad într-o capcană,

Atunci cînd privită sunt din diferite colțuri.

Să-mi ocrotesc liniștea ochilor mei, încă netulburați,

Învață-mă chimia, care deși complicată mi s-a părut,

Întotdeuna găseam răspunsurile atractive.

Și să-mi lași timp, pentru literatură ,

Îți promit că am să stau liniștită, în spatele tău,

Răsfoind prin viața scriitorilor cu multă grijă,

-Doamne, cît aș vrea în lumea lor.Pînă la mor.

Să-mi dai niște lecții de pian,

E un fel de vis, pe care demult trebuia în pumni să-l am.

Educația civică, am să o absentez,

Nu cred că se merită, să-ți fac zgomot și să te deranjez.

Și matematica, pe care n-am cunoscut-o niciodată,

Să mi-o explici,

Ca să-nțeleg măcar într-o viața,

Care e miracolul unui doi, care întotdeauna este văzut ca,

Unul.

 

 

Uncategorized

In my veins.

92965a_by_menoevil-d8ohxkrN-am nici o lege în care să îmi afirme ferm că iubirea există.Oamenii vorbesc despre asta.Îi aud mereu, și o aud în diferite feluri.Unii aleg iubirea ca pe-un loc, alții ca pe-o etichetă a vieții, alții o înlocuiesc ca pe-un lucru nou-nouț procurat.Ca să mă alint.Ca să fie.Ca pentru pur și simplu.Mint.Căci, iubirea nu este la suprafață.Nu o vedem nici la un mal.O simți în zbucium.Ea nu există decît în sunetele care plîng, în scrisul căruia se scurge din venele unor scriitori bine plămădiți, în focul privirilor care nu vorbesc, în matematica trupului care din doi devine unu, în tablourile pictorilor care mereu nu vor reda îndeajuns ce-au vrut să picteze.În strigătele care nu se pot sătura, ea mereu nu-i îndeajuns, cu toate că e nemărginită.Uneori e într-o singură privire, alteori poate fi într-o viață absolută.Nimeni nu poate să-ți ofere teorie, nu ai cum să nu ratezi examenul.O să citești poezia, care se întîmplă, și o să ai în spatele tău tablouri, în cealaltă cameră, vei auzi plînsetul unui pian, și ce dacă nu o să înțelegi că asta e iubirea ? Doar dacă vrei să te minți.Ea există, și se întîmplă doar o dată.Nu o mai aștepta.Ori ți-se scurge printre vene, ori încă nu ai întîlnit-o.

Și atunci de-ar fi să-ți curgă, să nu o vorbești, dar să o taci.Iubirea nu este la suprafață.

Uncategorized

A drop in the ocean.

in_between_by_menoevil-d5loedg

-Rătăciți și străini, fiecare poartă în spinare, un ocean.Așa mi-a zis, și a plecat.

Avea o privire în care s-a înecat toată liniștea oceanului, și totuși știam că, dincolo de ea, stau maluri risipite ce se zbat în nopțile străine, acolo unde nimeni nu se întreabă unde-s ascunse sufletele.În privirea ei, s-a înecat oceanul, cu nemărginirea lui.Cu ce am greșit și eu în fața ei , pentru că m-a ales pe mine, să o privesc înecîndu-mă? Cu ochi mari și speriați, cu zimbetul ce-ți inspiră o altfel de fericire, mi-a lăsat dorurile în palme, în ochi, în suflet.Am încercat să supraviețuiesc, să stau la suprafață, dar am eșuat.

Știu, într-o zi, mă va izbi de mal, așa încît am să mă rup în bucăți, și am să rămîn umbre, în care doar luna va fi capabilă să mă privească pe jumătăți.