Eu am auzit alarma singurătății , într-un an în fiecare zi. Într-o viață în fiecare oră, dar nu eram atît de singur, pe cît mă credeau vecinii, și tablourile mele din casă. Simțeam singurătatea de atunci cînd m-am învățat să beau ceaiul fără zahăr, de atunci când am rămas fără nimeni din toți, bătrîn și pustiu ca pomul de toamnă, pe undeva frumos , dar anume pe acolo unde nu îl vede nimeni.Și undeva singurătatea este mai frumoasă, decît atunci cînd ți-se pare că mergi de mînă cu cineva. M-am învățat să aștept în gară, să primesc și să petrec, cu aceleași sentimente echilibrate.M-am învățat să împart singurătatea mea, cu locurile nestrăbătute, și cu drumurile nebătute.În cîmpiile străbutute doar de vînturile de vară.Lîngă izvorul din pădure, la margine de drum.Pe ploaia de care fug toți.În insomnia aprinsă de lumînare înflăcărată de propria zbuciumare. Asta e secretul, să îți găsești echilibrul, și cînd vezi că îl pierzi , alege doar două drumuri , să fii pregătit să riști sau să te oprești.Telefonul meu mobil , este unul din cele mai vechi modele ,care a fost ca un perete care e surd dar aude totul ,  nu alerg după puterea tehnicii și materiei, deși în fond ajung să mă închin și eu în fața ei.Și dintotdeauna am sperat să nu primesc o alarmă absentă, să nu sun și să nu mi-se răspundă.Să nu intru pe-o ușă tăcând.Pentru că fiecare dintre noi și-a axat viața pe-un fir de fier, asta e problema mare a existenței noastre, că ne zidim viitorul, iar atunci cînd el se prăbușește, devenim niște priviri triste, niște trupuri în goană după orice.Niciodată mulțumiți. Uneori nu suntem întrebați dacă suntem pregătiți să primim astfel de lovituri, nu suntem îndeajuns de crescuți și indiferent de ipostază, niciodată nu vom fi formați să reacționam rațional, într-o astfel de circumstanță, și mereu ne întoarcem spre gară, poate că.. Dar poate că învățăm să primim singurătatea ca pe-o liniște a vieții, într-o măsură echilibrată. Nu ca pe-o …Prăbușire. Durere. Alarmă. Lacrimă. Umbră.