De cîte ori îmi arunc privirea spre ochii tăi,

Ca o veșnicie de-a căuta printre stele.

Pierdut.Aruncat.Părăsit.

Nu sunt nimic, și nu rămân nimica.

Vîntul din ochii tăi, este exact tot ce-am căutat pân acum,

Și tot ce-am găsit și putut culege din toți oamenii frumoși,

Soarele rupt din colțul zîmbetului tău, este exact tot ce-am vrut să văd pînă acuma,

În toate răsăriturile în care m-am pierdut, inconștient și conștient,

Perfectul din tine, mă face să rămîn imperfectul simplu pentru o rutină de viață,

Și frumusețea ta, pe care nici tu nu bănuiești că o deții,

Atunci cînd cuprinzi oceanul cu tot sufletul și gândurile tale,

Și frumusețea asta, m-a făcut să te compar,

Cu incomparabilul.

Tu nu exiști, asta este adevărul care mă obosește în insomnii,

Te port în tablouri, în poezie, în clape de pian,

Dar tu nu exiști.Sau?

Am o iluzie, de fapt.