Ai vrut sa iti stergi urma si fapta,

Incit din tot “nimicul “sa apara,

Ai parasit dar timpul nu putea,

Sa iti sterga ,tainta ta.

 

Nu primesti mai bun ,hai sa te opresc si sa iti spun:

Ca ai parasit ,ce crestea in tine.

Ca i-ai inchis ochii de vie.

Si acum ,nimic nu va fi mai bine.

 

Mergi pe un drum,pe acolo unde,

Si pomii ti-ar fi soptit,ceva

Si nu stii cum,si nu stii de unde ?

Ti-ar fi aflat si taina ta.

 

Esti prigonita,dar nu de lume,

Ci de un gind,nascut de zi,

Care e mai mare si chiar pe bune,

Te-a zdrobit de vie-n pamint.

 

Esti singura,dar simti cum respira

Inainte si in urma ta.

Natura, toata este vie,

Te cheama,sa vorbeasca  despre  tainta ta.

 

Deja si pasul ti-l opreste,

Acel miros de floare pura,

Caci uitat ti-e pruncul si mireasma

Atunci cind ti-ai uscat odrasla.

 

Si cine te mai crezi,acuma?

Ca mergi pe drum si iti apare,bruma.

Si ploaia vrea sa te inece,

Ca ai parasit un copil  in rece.

 

Si prin usurare de moment facut,

Ai crezut ca ai scapat si totul a trecut.

Dar te doare si te-a durut,

Acuma in tine un singe mort,inchegat si crescut.