Niciodată timpul nu ne va ierta, așa i-am spus. Și am plecat de lîngă ea. Mi-am strîns bagajele, frîntura am luat-o și pe ea cu mine.Dar oare va ști cineva ? Că acolo unde am lăsat-o nui nici o mătase de linie pe harta lumii însemnate.Dacă m-ai fi crezut că am vrut de atîtea ori, să o i-au cu mine, fără să mai închid ochii.

– Lasă-mă aici, mi-e sufletul sufocat de razele luminii care mă orbește într-una, din tristețea de lună , eu mi-am făcut lacrimi care nu am puterea să nu le mai plîng. A venit toamna, amorțită iar sunt.

N-am mai regăsit-o nici printre șoapte, nici măcar printre privirile care le tot caut să le văd, n-am găsit-o nici dincolo de periferiile străzilor noastre. Dar oare am căutat-o îndeajuns? Eu maleficul de mine, infidelul și zburătorul alarmat. Totuși eu de cînd cutreer lumea, pămîntul ăsta rotund și pătrat, ciudat. Totuși, eu n-am mai găsit ca ea, în ochii ei triști și împietriți într-o privire senzuală, aproape culeasă din marea albastră, n-am găsit atîtea lacrimi ca roua rece, nici furișuri de zîmbet în care îți cutremură ființa toată. N-am mai văzut ca însăși natura să se trezeasca la pasul ei, ușor.Și de cîte ori caut, n-am mai găsit o altă privire care să admire cerul, așa ca a ei. Magnifică,inexistentă,ciudată,moartă ? Ce etichetă să îi pun, sau dacă aș putea să îi atribui așa ceva. E ca o strună de chitară care mă îndoaie și mă întărește, ori de cîte ori o zăresc, ca o picătură de roua care mă trezește din somn. o vioară atît de tristă și gingașa.Mirosul ei din miile de flori, incomparabil.Și trupul ei încolăcit de suflet, limpede și pur ca un nufăr neînflorit încă.Rămîne o lună încununată cu stele, dar la fel de tristă.Se leagănă pe stînca cea mai înaltă,viața i-se pare o moarte încontinuă.Iar lacul din privire,oglindă sufletului ei ,atît de specială. Dacă ai asculta-o , ar cădea toate frunzele din copacul tău. Căci ea, e o  toamnă întreagă.Îmi spui că ai căutat-o, acum ? Ai lăsat să treacă ca o ploaia rece, ți-ai luat umbrela, de frică să nu o mai vezi.

Dumnezeu i-a pus etichetă, de cîte ori va veni toamna, de atîtea ori vei cutremura, o vei simți fără de-a o putea atinge, ea va fi toamna ta.  Amorțit de toamnă ești, pînă la oase, o ții de mînă, iar fumul care se scurge din venele tale, ele îți v-or arde sîngele din suflet.