Iartă-mă!

Că dincolo de privirea ta ,

Eu am căutat absolutul,

Cu luna din ochii mei ,

Și cerul din ochii tăi,

Sufletul meu n-a rezistat aventurei,

Și te-a zidit în poezie,

Iartă-mă!

Că din toate căutările mele,

Eu am găsit pe mine în tine,

Și cu toate că am semnat un tratat,

Nu cum tu , eu pe toate le-am trădat.

Iartă-mă!

Că din toate anotimpurile vieții ,

Eu am ales toamna ca pe-o plecare utilă,

Iar tu mi-ai dăruit vara ca pe-un început inutil.

Și cu atîtea virgule minuscule.

Iartă-mă!

Că atît de pragmatică și stranie am fost,

Nu să te îndrăgostesc în mine , am vrut,

Ci să te îndrăgostesc în viață,

Și în sufletul ei,

Dar tîrziu am înțeles,

Că nu ai nimic absolut , cu lumea ei.

Iartă-mă!

Că m-ai distrus și mi-ai uscat toate lacrimile,

Așteptînd ploaia ca pe-o binecuvîntare,

Și te-am obosit așteptîndu-te,

Ocolind zilele.

Iartă-mă!

Că te-ai împiedicat pe toate drumurile,

Crezînd că sunt ca toate dragostele de la margine,

Că m-ai crezut a tuturor,

Iar eu am fost doar a ta,

Și al universului de poezie.

Iartă-mă!

Că în această dragoste inventată,

N-am crezut în altcineva,

Decît în tine,în mine,

Decît în nimeni.

Iartă-mă !

Că mi-ai luat totul ,

Și ai trăit absolutul nud.

M-ai lăsat doar cu mine,

Și cu nourul mereu ud.

Iartă-mă!

Că am ajuns să nu am ce-ți da ,

M-ai secat și m-ai călcat,

Pînă la uscare, și la mărturisire,

Pînă la blestem.