De cite ori , ma intorceam la tine ,  eu nu simteam rasuflarea ta vie .Erai tinuta in praful uitarii tirzii , erai ascunsa si pe zi ce trecea , mureai in miinile singuratatii.Grabita veneam sa iti sterg de sub gene ,praful care se aseza atit de usor , si nu din cauza ca l-ar inmulti cineva dar din cauza uitarii.Simteam tristete de la tine , si ma inghetati atunci cind adormeam in bratele tale , te-ai facut sub forma indiferenti si respingerii , de un timp si ceva , nu ma atragea nimic si nu ma chema nimica sa vin linga tine.Obosita imi sterg sudoarea muncii mele , care incearca sa te curate , si sa mai scoata gunoiul respiratiei tale.Dar nu faci nimica ca sa simt , ca anume tu ma incalzesti .Esti rece  , mai rece decit poate fi o iarna intreaga ,si cind  bat la usa ta , ma inghiti in recele tau , cum simt ca imi crapa inima in mii de bucati.Cineva te-ar defini ca un cuib care aduni copii pentru ai alina , pentru ca ei sa simta refugiu in mirosul tau , nustiu de ce , a disparut demult acest sentiment in sufletul meu.Te impachetez in orice , iti cumpar si iti mai scot cite ceva vechi , iti pun baloane colorate , iti pun flori care sunt gata sa te doboare de un parfum curat , dar ceva nu merge .Mereu ceva e lipsit de sens in tine, de culoare , de viata.Imi acoperi sufletul cu cea mai mare durere si cu cel mai amortit dor , sunt trista cind iti deschid usa si la ” Buna Seara ”  apoi nu primesc nimic inapoi.Macar nici o adiere de respiratie , care m-ar face clar sa inteleg ca esti vie.

Am deschis usa inainte ca sa plec si am simtit ca de undeva , se spulbera si se darima colturile tale.Pe -un minut mi-a fost indeajuns ca sa iti vad intreaga tristete si ca sa ma opresti , cu toata dorinta.Am ramas . Si cu toate ca stiam , ce rani ai pe suflet , am hotarit sa iti spun.

” Tii minte primavara care ne-a lasat pe ambele suflete o durere profunda , care te lasa sa te ghemuiesti in lacrimi si apoi sa iti astupi gura ca nu cumva glasul , sa strige de durere ? Tii minte seara ceea cu miros de frunze uscate si mult fum , fumul de tristete  ? Tii minte cum rasufla pamintul la caderea mea ? De atunci noi am cazut in genunchi  , si am avut puterea sa ne ridicam singure.Si nimeni , niciodata nu va stii ce a stat in saptele acestei puteri.S-a scurs totul din noi , si orice vuiet de vint si orice viscol , ne muta din loc , ne rupea .Caci am pierdut din putere dar am putut sa ne tinem , in picioare.Si a trecut un an , decind nu mai vorbesti si nu mai simti caldura , de la nimeni , imi pare rau ca spun si despre mine asta.Tu nu m-ai traiesti , dar stiu ca poti sa reinvii.Si stiu , ca de-o mie de ori , vrei sa strigi la mine ca sa nu te las si eu singura , dar crede-ma  , mi-e atit de greu sa ramin si eu in bratele tale reci , fara nimeni.Stiu ca nu poti sa redai caldura din cauza singuratatii tale , nu poti sa infloresti si nu poti sa mirosi a proaspat.Dar uite cum timpul si-a schimbat privirea , uite cum el a ajuns sa priveasca inapoi.Nu am putut sa urasc timpul nicioadata , el m-a ajutat sa zbor atunci cind mi-a fost mai greu , dar l-am urit atunci cind mi-a luat in zbor oamenii pe care ii iubesc.Si totusi nu am crezut ca pentru noi , el va privi inapoi.Dar stai , el nu priveste inapoi ci el pur si simplu adauga ceva acolo unde a luat ceva.Si cu el, noi ne intoarcem acasa.Casa , vatra mea sfinta ce a ingheat de citeva zile bune .Casa tu ce ai amortit pe-un pamint mucegait , deschide-ti lumina in privire si intimpina oaspetii cu multa caldura.Noi venim , noi toti venim.Vine tatal tau si mama ta , si tu continui sa fii batrina noastra.In ochii tai , voi gasi stralucirea fericirii si doar tu imi vei lasa ochii inlacrimati de bucurie.Asa cum astepti tu , asa astept si eu pe mama si tata .Si nustiu daca voi reusi sa scutur tot praful care sa asezat , ma doare toata fiinta mea si stau la marginea prapastiei de viata.Dar traiesc caci primavara asta , mi-a soptit ca ei s-au pornit sa vie acasa “.

Casa , asteapta-ne ca venim !!